Să-i înțelegem pe tați

Plecând de la un blog citit într-o dimineață, în care o domnișoară expunea cu patos cum că între ea și tatăl ei a existat o continuă antipatie m-am hotărât să scriu și eu un articol.
Personal nu cred în așa ceva; orice părinte își iubește copilul și își dorește ce este mai bun pentru el.
Apar însă probleme de comunicare, mai ales când părinte fiind, vezi copilul tău cum crește și se transformă într-un adult, iar canalele clasice de comunicare specifice unei relații părinte - copil dispar unul câte unul și trebuie să discuți de la egal la egal ca între adulți.
Cred că aici intervine rolul mamei, capabilă să înțeleagă modificările sufletești ce apar în sufletul unei adolescente.
Băbații nu au răbdarea suficientă și tactul necesar pentru a se apropia de o persoană de sex feminin.
În mintea bărbatului, ori curtează(femeia) ori așteaptă să se execute ceea ce el dorește(copilul); O adolescentă însă nu este nici femeie și nici copil,...de aici contradicția și ca atare răceala dintre un tată și o fiică, cred eu.
Cum niciuna din aceste două situații nu mai sunt valabile în cazul unei adolescente, este normal ca între cei doi să se instaureze un fel de pace agresivă; tatăl care nu știe cum să comunice și adolescenta care nu se simte înțeleasă...
Cred însă că odată devenită femeie, ea va fi capabilă să își înțeleagă tatăl și comunicarea să se reia, chiar dacă nu va fi niciodată o comunicare 100% activă.
Până la urmă totul se reduce la timp, experiență de viață și dorința de a lăsa de la tine în așa fel încât să poți comunica deschis.
Iubirea unui tată însă nu cred că poate fi înțeleasă niciodată de o adolescentă și ca atare, de aici și oful tinerei persoane care a scris pe blog.