Nu ne petrecem timpul cu cei dragi, ci lângă ei

Dacă îţi spune cineva că îşi petrece timpul liber cu cei dragi, trebuie să ştii că se referă la televizor, la calculator şi la pat. Cam asta înseamnă pentru noi venitul acasă. Este adevărat că de obicei sunt şi cei dragi pe lângă noi. Dar nu ne petrecem timpul cu ei, ci uitându-ne la televizor, jucându-ne la calculator sau dormind lângă ei. Aici apare confuzia. Nu facem toate acestea cu cei dragi, ci lângă ei.
Nu aţi observat că atunci când venim acasă facem tot posibilul să păstrăm distanţa faţă de cei dragi şi să evităm orice activitate care ne-ar apropia, care ne-ar face să ne cunoaştem mai bine? Dăm răspunsuri cât mai scurte când suntem întrebaţi (eventual chiar răstite sau deranjate), vorbim doar atunci când avem nevoie de ceva (ceva ce nu găsim, ce nu avem chef să facem sau să ne refulăm problemele strânse peste zi), ne uităm extrem de rar în ochii celuilalt, încercăm să ne facem datoria (făcut piaţă sau mâncare, avut grijă de copii etc.).
În rest ne retragem în turnul nostru de fildeş şi nu vrem să comunicăm. Nu vrem să ne apropiem, ci doar să ne suportăm. Asta deşi la început ne plăcea să facem lucruri împreună şi să vorbim despre orice. Ba chiar credeam că noi nu vom ajunge niciodată doi străini care se îngăduie cine ştie din ce motiv. Ne plăcea să facem ceea ce îi plăcea celuilalt, să-i facem surprize, să nu fim monotoni. Apoi, fără să ştim când şi cum, ne-am transformat în cuburi de gheaţă. De obicei dăm vina pe problemele zilnice care ne apasă şi ne ocupă tot timpul. Însă ştim foarte bine că nu există nu pot, ci doar nu vreau. Cred că ne este mai comod aşa. Poate pentru că, deşi susţinem că urâm banalul şi clişeele, de fapt tindem continuu spre ele pentru că nu ne solicită prea tare mintea şi sufletul.

Plimbare

Tocuri, teniși, pânză, mătase și bumbac mult pe stradă. Role, porumbei, tramvaie, copii, perechi de mâini strângându-se, poale de rochii umflate de vânt, băncuțe de lemn, copii care aleargă după porumbei și râd, mama lor care stă cu ziarul în mână și cu unghiile albastre dând paginile mai departe, țipetele ei stridente când își apostrofează copiii și eu, uitându-mă la o fântână arteziană, amintindu-mi pasaje din copilăria mea, când și eu alergam după porumbei, cu pletele în vânt, când ajungeam acasă cu genunchii juliți și îmi luam pumni, pentru că murdărisem pantalonii și luam palme în plus dacă eram surprins vărsând mărgăritare (lacrimile unui copil). Copilăria mea. Cum să ceri înapoi ceva ce sigur nu mai poți primi? Încerc să fur frânturi dintr-un suflet de copil și să îmi oblojesc cu el rănile. Dar e în zadar. Totul încă îmi pare în van. Și totuși nu mă pot opri să nu ascult, topit de gânduri, ritmul ăsta al vieții. Existența mi se pare cenușie oricum, indiferent în câte culori încerc să amestec realitatea. Realitatea nu e o zână dintr-un basm.

P.S.
Acum sunt, acum nu mai sunt. Între cele două, facem ce putem și mai puțin ce vrem. 

Realități deformate

De două zile mă tot gândesc la greva foamei. De ce ar alege cineva această ultimă și gravă formă de protest? Pentru că eu nu văd o alta care ar putea fi mai presus de aceasta. E cu adevărat o alegere personală. Vine din disperarea pe care ți-o provoacă o situație personală. Mie să nu-mi spui că ai ales asta ca să îmi rezolvi problema mea, pentru că dacă mă întrebi pe mine am să-ți spun că nu sunt de acord și că prefer să stăm umăr la umăr într-o luptă socială în stradă, chiar dacă nu ne va scrie nimeni numele vreodată pe vreo listă de sacrificați eroic în numele dreptății.
Când alegi asta înseamnă că nu mai vezi altă cale. Ori rezolvi problema ta, ori mori. Poți alege să îndeplinești sacrificiul într-o clipă acolo în ușa autorităților în fața cărora protestezi sau poți să faci asta pe un drum lung și chinuitor cu scopul de a avea un impact mai mare din punct de vedere emoțional asupra tuturor.
Când pornești acest drum trebuie însă să fii pregătit, să știi că nu există cale de întoarcere. Altfel ce sens mai are? Ce devine o grevă a foamei în situația în care stai că mă înfometez nițel, stai că mai mănânc să mă refac și iar mă mai înfometez o tură? Ce semnificație mai are o grevă a foamei în condițiile în care declari publicului larg că în clipa în care ai simțit că mori ai renunțat? Pai atunci de ce ai mai făcut-o?

Pe ce punem preț

..." că tare e rău făra vedere pe fața pământului " ...
Auzeam fraza asta din două în trei zile pe tramvai sau autobuz din gura unui cerșetor care probabil nici nu era orb. Nu îi dădeam mare atenție cum nici acum nu dau ciungilor, ologilor, arșilor și altora din fauna asta care populează mijloacele de transport.
Totuși prețuim de obicei prea puțin ce avem și râvnim prea mult la ce are de preț cel de lângă noi.
Prețuim averile altora, mașinile altora, casele / vilele altora, soțiile / soții altora, dar cât preț punem oare pe ce avem printre lucrurile cele mai scumpe SĂNĂTATEA ??? Realizăm valoarea ei doar când e pusă în pericol, când e grav afectată, când nu o mai avem, dar atunci deja e prea târziu. 
Ar fi multe de spus despre cât de des ne hotărâm să ne lăsăm de fumat, dar nu o facem, despre cât de mult ne dorim să slăbim, dar amânăm începerea unui regim serios, a unei alimentații sănătoase (dacă asta mai există) sau măcar echilibrate, ne propunem să nu mai pierdem nopțile cu ochii lipiți de monitorul calculatorului, dar mereu mai apare ceva urgent sau interesant și nu o facem ...
Ah !!! de câte ori ne hotărâm că de mâine sigur, fără nici un dubiu, o să ...  după care, prinși în vâltoarea vieții de zi cu zi, cu gândul la averile altora, mașinile altora, casele / vilele altora, nevestele / bărbații altora și la cum am putea și noi să le dobândim, uităm de sănătatea noastră și de adevăratul ei preț !!!


PS :

Ce m-a apucat??? Am ajuns într-un moment crucial în care am realizat cât de importantă este sănătatea ... nu neapărat a mea, dar cum spunea un prieten "orice pot suporta pe lumea asta, dar durerea copiilor noștri mă doboară"