Isus de hipermarket

Cum am ajuns de la o sărbătoare menită să celebreze primăvara şi natura la împins preaslăvitul cărucior de cumpărături în supermarket, nici noi nu mai ştim. Traseul deturnării, denaturării este la fel de misterios ca şi calea Domnului.
În Săptămâna Mare ne-a interesat mai mult dacă „săracu’ Gigi” o să petreacă Paştele în arest sau liber. „Victorie pentru Gigi Becali în Vinerea Mare!” sau… „Vinerea mică a justiţiei române”? Gigi, şefu’, a fost eliberat, oamenii lui, fraierii, au rămas în arest. Familia regală a luat parte la slujba de Înviere de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, preşedintele Traian Băsescu, soţia sa şi fiica cea mică, Elena, la Mănăstirea Humorului şi am văzut-o pe Elena Udrea, pe bicicletă, în ie şi cu traistă bucovineană.
Mii de credincioşi au participat la slujba de Înviere de la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti, milioane de români s-au călcat în picioare în hipermarketuri.
Nici politicienii, nici clericii nu privesc spre individ ci spre o turmă şi o tratează ca atare. An de an se repetă aceeaşi poveste şi nu ne este ruşine să afirmăm că suntem buni, suntem miloşi, suntem creştini de nici nu mai ştim să calculăm câte mii de ani. După beţiile sărbătorilor urmează ştirile cu intoxicaţiile alimentare, imaginile cu mormanele de gunoaie şi tone de plastic lăsate-n pădure sau la marginea drumului.
Pe cine interesează într-o zi ca cea de astăzi că mesajele spam emit în fiecare an o cantitate de dioxid de carbon la fel de mare cu cea eliberată în atmosferă de 3,1 milioane de automobile sau faptul că o persoană se sinucide la fiecare 40 de secunde?
Ne îngropăm întunericul… ne ascundem de noi înşine, nu ne acceptăm, dar vrem iertare, ne dorim iubire. Revelaţia că nu există salvare şi că drumul către lumină trece mereu prin întuneric, frica de a nu ajunge afară doar prin traversarea hăului din noi. Uşurinţa cu care aruncăm cuvinte sau pietre şi pretindem mângâiere şi înţelegere. Decupăm convenientul şi-l tălmăcim preferenţial după necesitatea situaţiei. Plecăm capul, dar ni se cuvine tot… S-a pierdut Dumnezeu în translaţie… sau noi în detaliile în care se ascunde dracul? Dacă Isus a murit pentru păcatele noastre, nouă ce ne-a mai rămas de făcut? Păcătuim liniştiţi? Se drege cu o spovedanie? Isus ne aşteaptă-n rai cu braţele deschise? Trebuie să alegem între carne şi spirit sau le putem avea pe amândouă? Între trecut şi viitor, între om şi Dumnezeu, ce ne facem fiecare din noi, în prezent, când rămânem singuri şi stingem lumina?
Şi totuşi… creştini sau nu, măcar să ne amintim că suntem oameni, facem parte dintr-un ecosistem fragil pe care-l dezechilibrăm cu bună ştire şi lumina pe care am luat-o e bine să o economisim şi s-o împărţim.
N-am să fiu mai bun nici de Paşte, nici de Crăciun. Doresc tuturor... Sărbători Fericite! În fiecare zi.

Ce tare sunt, am trimis mesaje cunoştinţelor

Şi pentru că uitasem ( cum altfel…), revin: mesaje tembele, standard, pe sms, de paşti, crăciun, zi de naştere, oameni care nu sunt în stare să lege două cuvinte trimit sms sforăitoare şi în versuri (noua modă…nu sunteţi în stare să vă exprimaţi normal, in limba română, gramatical, dar deja aţi trecut la versuri..se pare că versul e treapta superioară a rebusului în zona asta carpato-danubiano-pontică); e mult mai uşor “să-ţi faci datoria” şi să scapi astfel de o grijă trimiţând un sms; când ţi se rupe monumental dar “trebuie”, musai trimite un sms; nu ştii ce text să trimiţi? dă căutare pe google şi vei găsi miliarde de texte; tot dobitocul dotat cu mobil trimite sms ( asta când dobitocul nu e de sex ceva mai feminin şi nu îl utilizează la a-şi fotografia crupa în faţa oglinzii )şi e briliant; tot n-ai găsit nimic pe net? mai aşteptă puţin, sigur o să primeşti de paşti un sms "cool" pe care îl poţi trimite mai departe în masă..
Nu dau sms-uri, nu răspund la sms-uri, nu mă interesează premiile pe sms, mai nou am început să-mi uit telefoanul mobil prin alte părţi decât mă aflu. Un singur lucru mi-aş dori: aş dori dacă se poate să vă sinucideţi mai mult în real.

Lumea de afara

Mi-am propus să nu judec pe nimeni atunci când mi-am făcut blog. Să înţeleg că lumea e diversă, că opiniile sunt multe şi variate şi că trebuie să îi respect chiar şi pe cei cu care nu sunt de acord. Că, la urma urmei, fiecare îşi alege de aici felia de viaţă care i se potriveşte. Dar, amărâtul ăsta de portal este o fărâmă de viaţă care nu mă scuteşte de cea reală, de cea de afară. Iar cea de afară navăleşte - fără mandat de la judecător - peste noi şi familiile noastre, ne ia bunurile, ne goleşte buzunarele, ne violează iubitele sau copiii (apropo, se legalizează incestul, prin acelaşi mirific Cod Penal).
"Din viaţă nu scapă nimeni" suna titlul unui film englez de acum câţiva ani. Dacă eu cred că, întrebându-mă la 38 de ani dacă există iubire sinceră sau "de ce mint guvernanţii" ori etalându-mi fel de fel de gânduri scap de infernul de afară, mă înşel amarnic. Iar lumea de afară este făcută de băieţi răi, care prind curaj din cauza laşităţii oamenilor buni.
Lumea de afară devine tot mai rea. Ne alungă prin străinătăţuri nu atât pentru un pumn de mărunţis, cât pentru a fi trataţi ca fiinţe umane, nu vite de povară pentru Hrebenciuc şi familia Băsescu. Lumea de afară e aşa cum îi permitem noi să fie.

Cum mai facem rost de bani

Mi se fură bani cu zece mâini, în numele interesului public, dar nu mi s-a dat socoteală niciodată despre cum au fost cheltuiţi. Şi nici nu mă interesează. Se prăbuşesc spitalele, dar unii continuă să schimbe borduri de patru ori pe an. Mi se stabileşte impozit fix, ca microântreprinzător, chiar dacă nu am avut nici o încasare tot anul! Sau chiar dacă am pierderi! Şi nu oricât, doar o bagatelă de circa 16,5 milioane pe trimestru, vreo 66 de milioane pe an. Proiectul de ordonanţă de urgenţă este în dezbatere publică. Intră în vigoare pe 1 mai, când, desigur, voi fi ocupat să mă îndop cu mici şi bere, eventual subvenţionate de academicianul Vanghelie.

Restul e tăcere

Trăind sub blestemul aşa-zisei balade naţionale "Mioriţa", nimic altceva decât glorificarea pasivităţii şi a resemnării, a impotenţei şi fatalismului, a invidiei, jafului şi crimei, ar trebui să mă resemnez la rându-mi, să mă tolănesc, asemenea majorităţii, în faţa televizorului şi să las lucrurile să se întâmple de la sine, ca doar oameni suntem şi supuşi vremurilor, nu?
Se întâmplă tot felul de grozăvii în ultima vreme, dar nimic nu pare să ne mai trezească din letargia mortală care ne-a cuprins de câţiva ani şi care tinde să se adâncească. Tupeul guvernanţilor creşte. Lucruri care păreau de neimaginat acum câtva timp au devenit banalităţi cotidiene. Mulţumită pasivităţii generale şi dezinteresului faţă de ceea ce naţiuni mai evoluate numesc "spirit civic".
Guvernul coace - prin proiectul Ministerului Justiţiei - un Cod Penal şi un Cod de Procedură Penală revoltător, care va da dreptul infractorilor să vă jefuiască ziua în amiaza mare, în propria voastră casă, fără să aveţi dreptul de a vă atinge de un fir de păr din capul lor, atâta vreme cât n-aţi fost agresaţi. Proprietatea voastră - avea dreptate Ion Iliescu - este un moft. A "lor", a îmbuibaţilor din bănci de stat falimentate, privatizări frauduloase şi trădări ordinare este sfântă. Şi creşte pe zi ce trece, până nu va mai rămâne petic de pământ public din ţara asta pe care să călcaţi fără să nu "tulburaţi posesia" (cum zice Codul Penal) vreunui marţafoi care şi-a însuşit ba un versant din Bucegi, ba Parcul Naţional Retezat, ba faleza Mării Negre. De ce? Pentru că este era mârlanilor cu tupeu şi a majorităţii laşe. Tupeul lor - fie că sunt guvernanţi, fie că sunt interlopi, fie că sunt unul şi acelaşi lucru - este direct proporţional cu pasivitatea şi lipsa de reacţie a voastră, a celorlalţi.
Trăim vremea în care hoţii sunt judecaţi în stare de libertate, iar pagubiţii înfundă puşcăria. Vremea în care violatorii în serie sunt puşi în libertate pentru că nu reprezintă pericol public, în schimb sunt închişi prompt bătrâni de 80 de ani care au mutat doi ţăruşi. Vremea în care ajungi în celulă pentru că eşti formator de opinie", adică ai curajul să comentezi public un abuz. Vremea în care ai voie să te îndoieşti de existenţa unui Dumnezeu, ba chiar să-i propui un sex oral, dar nu ai voie să comentezi misterioasa şi scandaloasa activitate a Târfei Supreme, Justiţia, făcută în laboratoare încuiate, după reguli numai de slujitorii ei ştiute.

Planeta maimuţelor

Din punctul meu de vedere, cazul Gigi Becali este oficial închis! Prea mult nu m-a interesat el nici de la bun început, dar în momentul în care cea mai puţin aberantă dintre teoriile în legătură cu ceea ce s-a întâmplat este aceea că latifundiarul din Pipera a făcut într-adevăr tot ce i se impută, dar e ca şi nevinovat, şi în consecinţă ar cam trebui lăsat în pace, pentru că nu ştiu ce forţe oculte, după ce i-au studiat în detaliu profilul psihologic, au regizat lucrurile în aşa fel încât să-l determine să acţioneze ilegal, pur şi simplu nu mai suport să urmăresc dezbaterile, fiindcă am senzaţia că am fost teleportat direct pe Planeta Maimuţelor. Ori cu mine e ceva în neregulă, ori “imbecalizarea” – despre care cândva se vorbea foarte intens – a triumfat pe deplin abia acum!

(NE)Cazul lui gigi

Nu-mi vine să cred câtă lume, altfel bună, din mass media s-a trezit plângând de mila lui Gigi Becali, umflat chipurile curat neconstituţional şi ţinut într-un prelungit arest preventiv: că e o diversiune menită să abată atenţia opiniei publice de la necazurile clanului mafi... prezidenţial Băsescu, că bietul Jiji nu reprezintă niciun pericol social şi-l puteau cerceta şi-n starea naturală a păsării cerului, că dacă ar fi avut încredere în organele statului n-ar fi fost nevoit să-şi facă singur dreptate, că se dă un semnal de teroare pentru bietul om de rând care, lipsit de influenţa magnatului, se poate aştepta să i se întâmple oricând lucruri şi mai rele...
Chestia cu diversiunea, mai treacă-meargă, are ceva suport logic. În schimb, eu ca simplu cetăţean chiar nu fac nicio paralelă între soarta lui Becali şi ce mi s-ar putea întâmpla mie cândva, pentru că nu intenţionez să mă apuc nici să sechestrez oameni, nici să asmut bodyguarzii – pe care, de altfel, evident că nici nu-i am – asupra te miri cui, nici să ameninţ şi chiar să lovesc jurnaliştii, oricât de obraznici ar fi, nici să intru cu forţa prin studiourile de televiziune, şi nici măcar să fac afaceri oneroase cu terenuri... Cât priveşte pericolul pe care (nu) l-ar reprezenta, pare să se uite că Becali nu e acuzat pentru cumpărarea vreunui meci al Stelei, ci pentru că a sechestrat şi i-a bumbăcit pe unii despre care credea că i-au şutit maşina, şi despre care n-ar fi exclus să fi rămas cu impresia că nu i-a bumbăcit destul, de vreme ce au în continuare tupeul să se pună cu el...
În fine, cei care au senzaţia că e o problemă de sistem, şi că dacă Becali ar fi avut încredere în autorităţi nu s-ar mai fi apucat să-şi rezolve haiduceşte problemele, n-au înţeles nimic. Mai întâi că, indiferent cât de eficiente ar fi fost instituţiile, Becali, aşa cum îl ştim, ar fi procedat la fel, şi apoi, n-am nicio îndoială că pentru oameni cu notorietatea şi banii lui instituţiile chiar pot fi foarte eficiente.

SICTIR

M-am raportat azi la o stare generală de sictir, hotărându-mă că e absurd să cred că cineva, va renunţa la confortul propriu numai pentru a-mi drena mie splina plină cu amăreala tendinţei spre absolut. Mă gândesc că aş putea să o drenez singur, ca un exerciţiu pentru evoluţia pe care o construiesc zi de zi , în speranţa că voi desăvârşi opera umilinţei. Dar dacă tot mă umilesc, vreau să o fac cu reacţii adevărate, de asumare, de provocare, care nu neapărat mă definesc, dar cel puţin mă conturează. Vreau să mă umilesc în cuvinte care dezgolesc, lovesc, care lasă urme......La dracu’, îmi doresc să mi se videze creierul, să rămân tâmp ca-n vorba aia ”fericiţi cei săraci cu duhul “. Până atunci, mă bălăcesc într-o baltă noroioasă cu gust de zahăr produs din oase putrezite de vită nebună. Dar mâine o să fie mai bine pentru că o să mă trezesc cu faţa la cearceaful meu roşu şi o să descalec de pe umbrele propriului meu EU.

ÎNTOARCERE

Spre deliciul unora şi enervarea altora m-am întors. Dar nu oricum, ci cu remarca: mi se rupe-n paişpe’ de tot si de toate.