...

Muzica şi poezia sunt plăcerea adevărată, nu se sfârşesc, te fac să treci prin toate stările sufleteşti, te coboară până în abis, apoi te ridică până la stele. Iar tu, omule, trăieşti zi de zi o nouă experienţă, deci, nu mai privi peste umăr, lasă trecutul în urmă, priveşte cu mintea, inima şi sufletul la ziua de azi, la clipa de faţă, pentru că am primit un dar nepreţuit, numit viaţă, ridică-ţi ochii către viitor şi păşeşte spre el cu încredere şi zâmbetul pe faţă.

A plecat într-o lume mai bună...Rămas bun Maestre!

Azi România a pierdut un om de mare valoare care şi-a iubit ţara. Fără să intru în amănunte nu pot să uit vreodată Cenaclul Flacăra, singurul moment în care te umpleai de cultură şi muzică în vechiul regim. Aveam 14 ani în momentul în care am apărut în faţa poetului pentru un autograf şi nu-mi încăpeam în mine de fericire. În ultimii 20 de ani au vorbit tot felul de indivizi, care au încercat să-i ponegrească activitatea. Pe aceştia istoria nu-i va băga în seamă. Faptul că am fost contemporani cu poetul Adrian Păunescu (cu bune şi rele), este o onoare pentru noi ceilalţi.
Dumnezeu să-l odihnească !!

Ultima poezie ...

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Îmi place să citesc

De mic mi-a plăcut să citesc, poate că din cauza firii mele sau, poate că parcă sau cu siguranţă totuşi datorită primei educatoare, ce mi-a insuflat încă de la primele lecţii de citire şi scriere această înclinaţie către cărţi. Cele de citit, căci celelalte, de joc, de tarot sau câte or mai fi nu m-au ademenit la fel de mult.
Ce a fost, a fost, ce este, e cu siguranţă faptul că îmi place să citesc.
Voi de ce citiţi? Mă rog, voi cei ce o faceţi. Aveţi un motiv, ce e drept, de conjuctură, de plăcere, de obişnuinţă, de nevoie. Indiferent de care e răspunsul, e bine că o faceţi. Nu e aşa că nu timpul e problema?
Cu siguranţă că aşa e, dar există mereu resurse de a spălăci vizual ochii cu ceva rânduri alandala, există mereu prioritatea numită şi cititul unei cărţi. Lucruri care-mi plac, care mă fac comfortabil, dar care şi liniştesc. Pe mine, pe cei din jur, pe toţi cei care interacţionăm câteodată împreuna şi în acelaşi timp prin intermediul cărţii.
Aş vrea să pot face şi acasă la fel, să îmi găsesc resurse să mai şi citesc. Uneori reuşesc, dar atât de rar încât totul e sinonim cu aproape nimic. Nu înţeleg de ce sau, zic eu, nu înţelegeam de ce. Acum poate am găsit o soluţie, un fel de revoluţie, ceva gen redirijare conştientă a tuturor tâmpeniilor, care acaparează şi mănâncă energia rămasă înspre ceva ce atrage ca o ventuză oaza de linişte necesară găsirii de soluţii pentru ceea ce mă frământă: cititul unei cărţi

Ganduri

Există persoane care se consideră atotştiutori. Eul se confundă cu axa lumii şi de ici încolo...dăi, nene, cu subsemnatul. Tovarăşi, îmi vine să le spun, adevăr absolut nu există (că şi socialismul a dat faliment). Lumea e făcută în culori. Şi sunt unii care preferă culoarea mov. Şi care-i baiul? să rămână ei cu mov, că eu, dacă am greaţă, merg să îmi iau o lămâie şi mă îmbrac în verde...nebun de verde câteodată... Aşa-mi place mie...

Prietenia

Scriam la un moment dat, despre cât de importanţi sunt prietenii pentru mine. De ceva vreme mă tot gândesc dacă eu sunt macar la fel de important pentru ei, sau pentru oricine. Mă tot analizez şi nu reuşesc să-mi dau seama cum sunt perceput. Ştiu ce încerc eu să fac şi ştiu că ce fac, fac din suflet. Aşa funcţionez eu, nu mă pot preface nicicum şi câte n-am pierdut din cauza asta!
Cred că, într-o prietenie, cel mai important lucru este să ştii să faci compromisuri, să ştii cum să accepţi defectele celuilalt şi să-i apreciezi calităţile. Însă, de departe, cel mai greu mi se pare să ştii să ierţi. Poate părea ciudat ce spun acum, însă aşa simt. Cred că, atunci când un prieten greşeşte faţă de tine sau în relaţia cu tine, este cu atât mai greu să treci peste asta, cu cât aşteptările tale sunt mai mari. Iar eu am aşteptări mari de la cei pe care-i iubesc!
Am încercat să nu mai raportez acţiunile celorlalţi la ale mele, dar nu prea-mi reuşeşte. Întotdeauna aştept ca cei dragi să facă ce aş face eu într-o anumită situaţie, iar asta nu e întotdeauna ok. Şi atunci dezamăgirea este mare, iar iertarea, dacă vine, e o victorie!

Despre români

Este fenomenal cât suntem de "români". Cred că termenul "român" ar trebui adăugat în categoria adjectivelor. Suntem o categorie aparte de oameni, speciali, în felul nostru, cu enorm de multe calităţi, dar cu la fel de multe defecte şi din păcate, ne evidenţiem mai mult prin prisma celor din urmă.
De exemplu, situaţia socială de zilele astea ne scoate, din nou, "calităţile" de român la suprafaţă. Suntem observatori desăvârşiţi, comentatori pricepuţi despre tot şi toate, ne dăm cu părerea despre orice şi nu suportăm să fim contrazişi. Stăm în faţa televizorului, pe canapea şi ne enervăm că nu se rezolvă nimic. Mergem la birou şi comentăm acelaşi lucru. Ne enervăm, fumăm ţigară de la ţigară, bem tone de cafea, ne certăm cu prietenii, stricăm relaţii de o viaţă din pricina discuţiilor interminabile. Când vine timpul să luăm atitudine, ne ascundem după deget, invocând motive care mai de care mai "serioase". Şi ne mai mirăm că am ajuns în situaţia în care suntem?
De ce ne mirăm, eu asta nu reuşesc să înţeleg. Dacă am înghiţit atâţia ani toate braşoavele ce ne-au fost servite, cei care ni le-au servit au toate drepturile din lume să ne trateze aşa cum, de altfel o şi fac.
Ştiu că voi deranja multă lume acum, însă, mare parte dintre noi merită să trăiască vremurile astea. Nu mă număr printre ei şi cu mâna pe inimă o spun, am tot dreptul să vorbesc despre asta. Am luat atitudine de fiecare dată, am fost în stradă de fiecare dată, am trăit frustrări nemăsurate, am primit lovituri sub centură, drept reacţii la atitudinea mea, fără număr. Mi-am asumat şi am continuat să fac ce am simţit că e corect, ca să mă pot privi în oglindă şi să pot fi mulţumit de imaginea reflectată acolo. Eu cred că mi-am câştigat dreptul de a fi nemulţumit şi de a vorbi despre asta....
Voi vi l-aţi câştigat?

Visez

De la o vreme încoace visez. Mărturisesc cinstit că am fost extrem de mulţumit că am început să visez. De foarte mult timp nu am mai visat nimic. Am intrat într-o letargie păguboasă şi nu am mai visat absolut nimic. Doar am contemplat, am contemplat ceea ce se întâmplă în jur, ceea ce se întâmplă cu noi şi deodată am început să visez..
Visez că deodată am devenit mai buni şi că zâmbim în neştire mergând pe stradă. Ştiţi cât de frumos este zâmbetul? Visez că am încetat să mai fim lacomi şi să alergăm după himere şi îmi dau seama că am irosit jumătate de viaţă alergând după himere. Şi iar visez, visez că suntem mai buni şi că ne ajutăm zi de zi, visez că nu trece o zi fără să ne întâlnim la cafea şi nu suntem invidioşi unul pe celălalt.
Visez că voi apuca ziua în care vom acţiona toţi împreună ca o civilizaţie. Am în faţă clipa când vom părăsi această lume şi vom merge acolo unde acum numai visăm, chiar dacă suntem foarte puţini, dar visăm şi sper să văd clipa când vom atinge stelele cu mâna şi vom ajunge undeva departe.
Oare când voi înceta să mai visez?

Criza în Vest şi la noi

Mi-a povestit cineva cum a văzut, după o călătorie de câteva zile într-o ţară din vest, criza de acolo. „În primul rând, cu cât ma îndepărtez de România, spre vest, totul se schimbă. Peste tot mă uimeşte curăţenia, bunul simţ al oamenilor. Parcă şi-au propus să concureze la ornarea caselor, a magazinelor, a parcurilor. Toate magazinele au ornamente de Crăciun, deşi mai sunt 2 luni până atunci. Totul este aranjat cu mult gust, fără kitchuri şi sclipiciuri de prost gust. În schimb, la ora 18, se închid toate magazinele. Seara toata lumea se retrage şi oraşul pare un orăşel de provincie. Dar şi acolo se simte criza. Lumea este cumpătată la cumpărături...”
Oricum, criza la ei nu e cum e a noastră! Ei cumpără mai puţin, noi cumpărăm sub limita ultimului puţin, eventual deloc, cu întreruperi dese. Ei nu mai pleacă în insule îndepărtate, dar tot pleacă undeva mai pe aproape. Noi nu plecăm, în majoritate, deloc. La ei, criza este o răceală. La noi, o boală recidivă, decesivă. Ei sunt puţin trişti, noi murim câte puţin.
Să ne gândim că mâine va fi mai bine? La ce să mă gândesc eu mâine? Nici nu vreau să mă gândesc!! Nu-mi aduce nimic, în schimb mi se cer multe, să dau şi să tot dau, eventual şi ce nu am!
Leac împotriva deprimării: nenumărate aspirine, repetabile, pentru săraci în drum spre ultima Thule, o vită depresivă, care nu mai dă lapte, ci mugete sfâşietoare!!