NĂRAVURI NAŢIONALE

Îşi pun amprenta asupra noastră şi lucruri mărunte uneori. Ajung să constituie o sursă de frustrări sau de stres, aspecte pe care le ignorăm, sau în faţa cărora socotim că n-are sens să protestăm.
De la vânzătoarea de la aprozar care greşeşte consecvent adunările şi-ţi ia mereu cu câte 2lei în plus, sau de la mârlanul care-ţi blochează maşina în parcare, că vrea el să bea o bere la crâşma de la parterul blocului...până la manipularea ordinară din mass media, îmi dau amară senzaţia că sunt prea mic pentru a putea schimba ceva.
Esenţa nu e în cei câţiva bănuţi furaţi din buzunarul cumpărătorului, doar pentru că nu-i omul atent, sau nici în nepăsarea celu-i ce-şi lasă maşina perpendicular în faţa altor două. Esenţa este în determinismul acestor comportamente.
Ca şi naţie şi mă doare să spun asta, purtăm parcă un blestem. Ne dispreţuim unul pe celălalt, în loc să ne respectăm din start. Şi asta e adânc îngropată în mentalitatea colectivă. Poate doar educarea generaţiilor ce vin din urmă, ar putea schimba cu adevărat starea de fapt.
A lua atitudine, de unul singur, nu are eficienţa pe care mi-aş dori-o eu. Sancţionarea singulară a ceea ce ne lezează cumva, n-are forţa de a schimba un nărav naţional.

FERICIREA

În dimineaţa în care soarele mi-a atins ochii, am privit prin acest mare mister şi am apropiat culoarea cerului de senzaţia mea de a vedea. M-am aprins din gânduri şi mi-am dat strălucirea din cuvinte. Nu vreau să fiu acolo unde începe fericirea...ci vreau să trăiesc acolo unde soarele scufundă lumea în tăcere, nu vreau să privesc cum se termină ziua...vreau să învăţ să o preţuiesc prin ochii mei, nu vreau să aştept să răsară o nouă zi...ci să o trăiesc la maxim pe cea pe care o am. Deci, când voi fi pe culmea acestei vieţi atunci voi şti că fericirea nu trebuie căutată în ceilalţi, ci chiar în senzaţia noastră de a ne vrea împliniţi şi fericiţi.

PENTR-UN BANUŢ ÎN PLUS

I-o şcolii cineva...nu ştiu...Dar au început să mă calce pe nervi. Mai rău e că sunt oameni cu care mă ştiam cel puţin din vedere.”Bună dimineaţa. Ce mai faci? Auzi, da, câţi ani ai???”
Deja numai când aud întrebarea mi se face greaţă. Dă-o măi în spirtu' mă-sii de viaţă! Fi-v-ar pensiile private să vă fie. Da, în halul ăsta am ajuns? Să ne împărţim naţia în două : racolaţi şi racolatori???
Câţi bani iau oameni buni, pe cap de racolat în fondul cu pricina, de se coboară într-atât încât vin cu poezia învăţa, şi-ţi promit marea cu sarea, doar să dai o semnătură pe hârtie! Parte din ei, nulităţi absolute la capitolul finanţe, habar n-au nici care-i rata inflaţiei, dar cad într-un penibil făr’de margini, încercând să te convingă să dai cu pixul pe hârtia respectivă.
Nu tu pic de decenţă, nu tu pic de eleganţă. Ce naiba să-i mai întreb când va să vie metodologia de administrare a paralelor pe care mi le cer ei, sau alte dedesupturi organizatorice.
Mi se repetă , jur, invariabil, că fondul în cauză este cel mai bun şi cel mai puternic, că oferă cei mai mulţi bani la vârsta pensiei, dar unul singur n-a ştiut să-mi spună la ce vârstă am dreptul să ies la pensie.
Şi-nchei cu întrebarea de-nceput :chiar aşa mare e „foamea”, de-şi permit fondurile cu pricina, nume cunoscute prin Europa dealtfel, să le de-a drumul ăstora, aşa slobozi şi neinstruiţi pe-o piaţă abia-n formare??? Chiar nu le pasă de imaginea lor deloc???
Ori se merge pe ancestralul principiu „iuţeală de mână şi nebăgare de seamă” lasă că romanu’ semnează, noi păpăm banuţii...şi vedem noi ce-o mai fi peste 20 de ani???

DESPRE RABDARE ....

Mă întreb care dintre virtuţi este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea. Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte.
Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dintre semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns veşnic în nori. Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre.
Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric.
Deci, atenţie la răbdare!
Să-i dăm ascultare lui Herbert Spencer, filosoful britanic.
„Una dintre perfecţiunile omului ideal constă în supremaţia imperiului asupra ta însuţi. Să nu-ţi urmezi toate impulsurile, să nu te laşi târât ici-colo de fiecare dintre dorinţele care, rând pe rând, ne domină, ci, dimpotrivă, să ştii să te menţii într-un echilibru drept, să te laşi guvernat de sentimentele adunate într-un fel de consiliu, înaintea căruia fiecare dintre acţiunile noastre este dezbătută şi hotărâtă cu sânge rece. Iată ce se străduieşte educaţia, educaţia morală cel puţin, să producă.” Morală practica pentru creştinul începător.

„PĂIENJENIŞUL DIN SUD”

M-a izbit imaginea clădirilor de vizavi. Atât de tulburătoare a fost senzaţia încât în mod cert am să mă mai gândesc la resorturile ce-au generat-o.
Am stat cu ceva timp în urmă, câteva zile in Maramureş. Ar fi trebuit să fie o mini-vacanţă. Sau poate c-o fi fost. Revenirea în sud a fost, însă, bruscă şi parcă frustrantă pe alocuri. Am ajuns acasă noaptea şi-am apucat să dorm câteva ceasuri până la ziuă. Dimineaţa am încercat să „triez” amintirile călătoriei, dar parcă cladirile din faţa mea nu-mi dădeau pace. Şi mă voi abate de la subiect, constatând (pentru a câta oară că trăim între betoane, tributari atâtor canoane, încât ajungem să uităm uneori care ne e rostul. Încorsetaţi de îndatoriri, rutini zilnice, veşnic contra cronometru, ajungem, fără să băgăm de seamă, că trăim parcă viaţa altcuiva). Revenind la vacanţă şi constatările amare la drumul de intoarcere...
Nici nu ieşisem încă din Maramureş şi-am avut senzaţia că trăim într-o ţară guvernată de un soi de gherile paramilitare, organizate riguros, finanţate şi oblăduite (paradoxal) de stat. Au maşini pe care scrie cu litere mari şi fosforescente "POLIŢIA"...Eu, bugetarul plătitor de impozite, ştiam că rolul lor este să ne apere, şi să prevină infracţionalitatea. Aveam să constat şi nu numai eu, că oamenii în cauză, sunt un soi de tâlhari la drumul mare. Cu maşinile ascunse în tufişuri, stau precum păianjenii la pândă şi-aşteaptă să pice prada. In cele câteva sute de km am întâlnit cred că mai mult de 30 de maşini, astfel poziţionate.
Cea mai mare frustrare a lor a rămas cred, aceea că nu le-au fost omologate radarele. Motiv pentru care nu spun poezia cu depaşitul vitezei decât celor pe care-i văd ei mai naivi. Pentru restul au însă, un întreg arsenal de strategii, menite să-ţi macine nervii, să-ţi mănânce timpul şi să-ţi strice dispoziţia de vacanţă.(Da, nu mă pot abţine a mă-ntreba....Ce satisfacţii interioare trebuie să aibă "oamenii" poliţişti, în încercarea lor de-a umili şi jecmăni cu bună ştiinţă? Cum trebuie să fii clădit ca om, ca să poţi face aşa ceva? Dar, desigur, asta e altă poveste... În fine, amănuntele poate că nu-şi au rostul).
Însă plecând de la o atare situaţie, şi de la clădirile de vizavi care încă-mi mai zgârie retina(deşi până să plec, jur că nu mă deranjau) mă întreb, de ce oare depunem atât de uşor armele când vine vorba de lupta contra convenientelor, a canoanelor sociale, general acceptate, mai mult induse minţilor noastre?
De ce nu ne răzvrătim, măcar noi, ce-i ce intuim limitările ce vor a ni se pune?
Ce ne reţine?

SFAT

Păstrează-ţi optimismul, dorinţa de a avea ceea ce îţi doreşti, păstrează-ţi sufletul şi inima tinere, nu le întuneca cu tristeţea ce le-o dai. Lasă-le să se bucure de viaţă, de tot ce este frumos în jurul tău. Ajută-ţi şi inima şi sufletul să participe intens la trăirile normale, umane, pe care cu toţii le avem....indiferent de vârstă.

INVAZIA ŞMECHERILOR

Îi privesc cu oarece îngăduinţă scobindu-se în nas la semafor, sau opriţi nauci în vreun sens giratoriu. Mă întreb ce oare o fi în mintea lor de ocupă, invariabil, banda trei deşi merg cu 40km/h...(+/- Logan-ul aferent ). Însă îmi vine să fug în pustiu când îi văd invadându-ne urbea, cu burţile goale, vara, scuipând seminţe alături de-o consoartă la fel de dezbrăcată, garnisiţi eventual cu un moştenitor, doi, care ţipă nebăgaţi în seamă.
Că e insuficienţa sport naţional la români, am înţeles. Că bunul simţ nu creşte pe garduri, încă mai încerc să înţeleg.
Nu dai de ei doar în hipermarketuri, şi restaurante, în pieţe sau în parcuri, este plin oraşul de ei
O anume ostentaţie, faţă de noi, localnicii, oamenii de rând, ce încercăm să ajungem la un serviciu şi nu le înţelegem dorinţa arzătoare de „plimbare”...
Dar de ce trebuie să numească ei „relaxare” defilarea asta aproape mârlănească...??
E ceva ce mie cu siguranţă îmi scapă. De parcă mi-ar trebui un soft special, să-mi prelucreze realitatea asta.
Cum trebuie să fie oamenii ăştia pe dinlăuntru dacă merg la hipermarket, ori aiurea pe stradă, vara, în şort, cu burta revărsând peste şi în loc de tricou, un lanţ de aur, sau un tatuaj, având ca singura scuză, faptul că sunt „şmecheri”.
Da, veţi spune că nu sunt toţi „şmecherii” aşa...Da. Însă eu mă refer la ceea ce-mi stresează zilnic retina şi tare mi-e că ei ne duc faima-n toată Europa, cu fermecătoarele lor năravuri.
Vreau liniştea oraşului înapoi...Mi-e dor de traficul coerent şi intersecţii neblocate. Mi-e dor de linişte, civilizaţie şi bun simţ...

UN SUFLET CURAT

Omul deţine cea mai importantă componentă a existenţei lui...UN SUFLET CURAT !!! Se naşte cu un suflet pur, ca de înger...căruia îi atribuie pe tot parcursul vieţii, simţurile şi dorinţa de fericire. Unii dintre noi uită că acesta are o importanţă vitală, şi preferă, din multe motive să-l piardă, să-l înăbuşe...căutând doar satisfacţii trecătoare, rănind în acelaşi timp sufletele celor din jur. Dar câtă nevoie avem noi de linişte sufletească...? Nu cea impusă, ci cea reală, prin care ne facem liantul stării noastre de fericire. Prea puţini dintre noi mai căutăm încă prin cărări de zâmbete, sufletul...puritatea lui!!! Cel mai trist este că, fără să ne dăm seama, rănim prea mult, tocmai pe aceia care ne iubesc cu adevărat...şi că orice gând rău, răneşte pe cei din jur. Nu gândim că destinul ni le va plăti...Abia când la rândul nostru vom suferi, atunci vom regreta...însă uneori va fi prea târziu!!!! EXISTĂ RĂNI CARE NU SE MAI POT VINDECA!!!

CE NU VOR EI SĂ ŞTIM NOI!

"Aparatul radar, "arma secretă" a Poliţiei Rutiere, a devenit de mult timp instrumentul care aduce la buget sume consistente. Amenzile curg gârlă, în condiţiile în care depăşirea cu doar 10 km/h a vitezei legale se sancţionează, conform prevederilor noului Cod Rutier, cu două puncte de penalizare şi amendă.
Dar, înainte de a semna procesul verbal, şoferii trebuie să ştie că funcţionarea aparatelor radar se face doar în anumite condiţii şi numai cu respectarea unor norme stabilite de către Biroul Român de Metrologie Legală (BRML). Astfel, aşa cum se specifică în Norma din 23.11.2005 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1102 bis din 07.12.2005, măsurătorile efectuate cu ajutorul aparatelor radar nu pot constitui probe dacă au fost făcute în condiţii de ceaţă, ploaie, ninsoare sau furtună. De asemenea, dacă a fost folosit pentru înregistrare un aparat radar staţionar montat pe un autoturism în mişcare sau dacă în raza aparatului se deplasează simultan mai multe autovehicule, măsurătorile nu pot constitui probe. În norma de metrologie legală se mai arată că aparatul radar poate fi pus în funcţiune doar de personal calificat şi trebuie să fie însoţit de un ceritificat care să ateste omologarea de către BRML. În altă ordine de idei, aparatele radar sunt mijloace de măsurare care, pe baza aplicării efectului Doppler în domeniul microundelor, măsoară şi afişează viteza de deplasare a autoturismelor. Astfel, pentru efectuarea calculului se foloseşte formula f (i) cos alfa, formulă pe care nu ne îndoim că poliţiştii de la "rutieră" o stăpânesc la perfecţie. Trebuie menţionat faptul că radarele, fie ele mobile sau staţionare, au erori maxime tolerate, iar în cazul celor mobile este necesară montarea unui circuit capabil să realizeze diferenţierea dintre viteza proprie şi cea de deplasare a autovehicului vizat. De asemenea, aparatele radar trebuie să fie prevăzute cu o etichetă pe care trebuie trecut producătorul, tipul şi seria de fabricaţie. Aparatele pot fi utilizate legal doar dacă au fost verificate metrologic, au fost marcate şi sigilate şi sunt însoţite de buletine de verificare. Mai mult, din echipajul de poliţie trebuie să facă parte un operator autorizat. Atenţie - aceste informaţii sunt publice şi le puteţi solicita agenţilor de poliţie! Orice neregulă descoperită în actele care însoţesc aparatele radar poate fi folosită pentru contestarea amenzii..."
Într-o lume normală şi civilizată chiar am putea uza de drepturile noastre de plătitori de impozite şi să pretindem respectarea reglementărilor sus menţionate. Poate după ce-am să mai îmbătrânesc niţel voi crea un ONG , am să adun puţinii prieteni în jurul meu şi-o să începem să luăm poziţie tocmai abuzurilor pe care lumea le consideră"inerente" tranziţiei mioritice.

LUMINA

V-aţi uitat vreodată într-o noapte de vară la cerul înstelat? Sunt convins că da. Fiecare stea are ceva sublim în ea. Luminile stelelor sunt pentru noi, oamenii, ca să le simţim adânc în sufletul nostru. Chiar dacă e noapte, Dumnezeu ne dă Lumina lui prin intermediul stelelor şi al lunii. El nu ne lasă fără lumină nici noaptea pentru că ştie că avem nevoie de ea. V-aţi întrebat vreodată cum ar fi viaţa pe pământ fără lumină? Vă spun eu: NU AR EXISTA. Comparaţi-vă sufletele voastre cu stelele nopţii şi veţi simţi lumina lor în ele. Atunci viaţa voastră va fi mult mai plină de ceva frumos pe care trebuie să-l dăruiţi oamenilor. Ceea ce primim trebuie să dăruim: LUMINĂ...IUBIRE...SPERANŢĂ...VIAŢĂ.

POPORUL DE GIPS-CARTON

Prin translaţie îmi vin în minte toate situaţiile în care văd cum semenii mei dărâmă pereţi, dau jos faianţa veche, să pună alta mai colorată şi mai scumpă. Nu odată am asistat la discuţii în care suma pusă la bătaie pentru asemenea demersuri devenise subiect de laudă. Ca şi cum cu atât eşti mai valoros ca individ cu cât bagi mai multe mii de euro în ciment, faianţă, parchet şi gips carton.
Jur împrejurul nostru s-a dezvoltat o întreagă industrie menită să alimenteze în primul rând vanitatea individului, ducând-o uneori spre dimensiuni ameţitoare.
Da, sigur, suntem prin definiţie o economie de consum, echilibrul se stabileşte din mers între cerere şi ofertă. Şi cu oferta, n-am ce comenta…eu cu cererea am ce am….Parcă nu-i suficient să avem un acoperiş decent deasupra capului. Trebuie să “reamenajăm”, să punem pikamerul pe pereţi, să umplem tomberoanele cu zeci de saci de moloz şi să reconstruim alţii. Pentru că aşa cere “trendul “ de la care nu ne putem abate???
Paradoxal, căci percepţia generală este că suntem un popor sărac, că venitul nostru mediu este mult sub media europeană. Că nu avem bani de medicamente, de bilete la teatru sau pentru a ne cumpăra carţi. Nu avem bani să ne cumpărăm maşini mai bune, mai nepoluante şi mai sigure, nu avem bani să călătorim in ţară sau în lumea largă. Ooo, dar avem mii de euro de investit în pereţii cei noi de gips-carton.
Oare de unde disponibilitatea aceasta de-a construi mai mult în afara noastră decât înlăuntru…? Oare de ce nu simţim dorinţa de-a zidi ceva bun şi util în caracterul nostru? De ce nu cultivăm frumosul şi valoarea în suflete….nu pe pereţi?
Mă întreb şi eu asa, într-o doară. Cu siguranţă, cârcotaşi aducători de contra argumente s-or tot găsi.
Însă mă gândesc…de-om da colţul mâine…luăm cu noi faianţa cea nouă şi frumos colorată?

DESPRE VIAŢĂ

Viaţa este un miracol atotcuprinzător şi este miracol prin diversitatea sa dinamică, infinită, absolut necesară. Nu există scop final, există frumuseţe. Prin urmare, orice alegi să fii, este foarte preţios pentru ansamblul VIAŢĂ, fiindcă îi extinzi diversitatea şi-i îngădui frumuseţea ei diferit, pe acelaşi fond. Dumnezeu, dacă vreţi - care alege alt şi alt mod de oglindire în fiecare alegere a fiecăruia dintre noi, a fiecărei unitate de viaţă distinctă. Prin urmare, suntem desigur acceptaţi şi iubiţi aşa cum alegem să fim. Nu avem nimic de demonstrat fiindcă nu este nimic de demonstrat. Frumuseţea nu trebuie demonstrată, ea poate fi doar trăită.
De aceea spun: fii bun cu tine insuţi, iubeşte-te! Şi vei avea surpriza că, asemenea unui copil care se simte iubit, nu vei mai simţi imboldul să reacţionezi, să distrugi, să clatini, să te împotriveşti. Vei începe să simţi valoarea păcii, a frumosului, a extinderii care să permită pătrunderea luminii, a împărtăşirii, a îmbrăţişării, iar alegerile tale se vor face din ce în ce mai mult în această zonă. Şi, astfel, vei fi din ce în ce mai mult o binecuvântare pentru cei din jur, ceea ce va însemna că într-adevăr respecţi porunca: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.
Să aveţi o săptămână cât se poate de verde!

ILUZIA SUFICIENŢEI

Îmi spunea hatru un amic, că poporul acesta e condamnat la moarte lentă prin atrofiere mentală. M-am gândit că-i doar supărat, şi îşi pune amărăciunea în cuvinte. Spargem seminţe, ne uităm la ştiri şi-apoi prizăm telenovele. Asta în timpul în care nu mergem la muncă pe-undeva, să ne putem plăti impozitele, întreţinerea şi ratele la bancă. Şi-avem senzaţia plenară a suficienţei. Aaaa, şi-apoi am descoperit internetul. Un virtual care vine să completeze cea ce fac zilnic mass media. Şi dacă mass media ne diseca realităţile, ni le analizează, le clasifică, le digeră şi ni le şi ambalează...noua ce ne mai ramane...??? Noi când mai gândim? Când ni se mai lasă privilegiul de-a avea opinii proprii??? Opinii pertinente şi structurate decent. Ar păsa oare cuiva de ele???
Când iacă-tă , ditai ministrul fură la drumul mare...(şi-o turmă de jurnalişti se străduiesc să ne convingă că e doar o înscenare...) Are cineva interes, ca noi, marea masă de manevră , să mai şi gândim...???? Încep să mă îndoiesc.
Şi-atunci procesul de îndobitocire trebuie început cât mai devreme, desăvârşit până la rang de artă prin intermediul ştirilor de la ora 17.00, preţurilor prohibitive la cărţi, şi divertismentului de doi bani. În aşa fel încât, după trecerea celor 20 de ani preconizaţi de Brucan , c-am putea intra în rândul lumii....să nu cumva s-avem cu ce face schimbul de generaţii.
Când vor fi crăpat toţi nostalgicii comunişti, toţi securiştii, şi vechea gardă, să n-aibă ce veni din spate...
Să ne transformăm într-o mare naţie de marionete cu unica menire de-a-ntreţine remeşii şi mureşenii ce vor să vină...

Gânduri

Mă împiedic uneori de nimicuri. De lucruri care nu merită efortul meu de gândire şi de percepţie. Mi se întâmplă uneori şi poate prea des. Şi cel mai acut văd asta la mine atunci când mă recunosc în ceea ce se întâmplă la cei din jurul meu. Mă recunosc atât de uşor în enervările fără substanţă şi fără motiv aparent ale celui care se stresează mai mult decât cred că este cazul, mă recunosc în sufletul pe care mi-l dau pentru ca ceva să iasă bine şi mi se pare că nu contează asta pentru nimic, mă recunosc în gândurile triste pe care le nutresc adesea, nevăzute şi neştiute decât de puţini şi prea apropiaţi.

CU SUBIECTIVISM, DESPRE ÎNVĂŢĂMÂNTUL GRATUIT

Se mândresc ai noştri guvernanţi că pun la dispoziţia plătitorului de impozite un sistem de învăţământ gratuit...
Mergem în prima zi de şcoală, cu progeniturile de mână, pornind spre clădirea cu pricina...
Din primele 15 minute, scurt şi fără prea mare drept la replică, ni se explică de ce e clasa nevăruită, de ce-s rupte băncile, şi podeaua arată sinistru. Cum că nu-s parale alocate-n acest scop, drept pentru care suntem invitaţi să purcedem noi la remedierea neajunsurilor respective..."Doamnă, dar femei de serviciu nu aveţi?" întreabă un tată mai "tupeist" în momentul în care învăţătoarea făcea deja graficul cu cei ce trebuie să vină, din timpul propriu, să spele pe jos, să cureţe ferestre şi să vopsească uşa. Degeaba au protestat unii. Majoritatea probabil că se vor simţi constrânşi să se conformeze trendului impus de şcoală. Şase sute de mii, din prima, pentru manuale şi caietele auxiliare.Vreun milion uniforma. Plus o listă impresionantă de rechizite.
Ok...., că pentru copiii noştri vrem tot ce-i mai bun şi nu facem rabat de la nimic, pot pricepe....
Eu am însă o problemă cu sistemul. Cu faptul c-au creat un cerc vicios, din care-i aproape imposibil de ieşit...tocmai pentru că are ca motor general "binele elevului". Una e să dăm parale pe cărţi , alta e să plătim treaba nefăcută de femeile de serviciu.
Dacă dascălul vrea parchet, jaluzele verticale sau lambriu...părintele tre să se conformeze ...pentru că nu vrea să facă notă discordantă în turmă. În plus e conştient că indirect va avea de tras ponoase si copilul. Şi uite-aşa se închide cercul. Scoatem paralele..., două milioane din prima zi, înmulţit cu numărul de progenituri din dotare şi exaltăm de fericire c-anceput şcoala.
Sigur, aspectul acesta, material, e vârful icebergului. Fac şi eu haz de nacaz...aşa, ca să nu ridic cortina, şi să privesc în culise. Invăţământul este gratuit.

PERFECTIUNE

Rămânem aici legaţi de frunza trecătoare şi de iarba prăfuită, legaţi unii de alţii prin imperfecţiune, dacă imperfecţiunea este nefericirea şi nevoia de comunicare, dacă nedesăvârşirea este naşterea noastră din acelaşi lut cântător care-şi caută ecoul. Rămânem cu toţii aici, în această lume care ne solicită, rămânem aici, implicaţi, dar rezistând totuşi dorinţei de a ne conserva în imaculat şi tăcere, pentru că ne purtăm cu toţii spaima de a nu semăna acelor aştri cu o putere de atracţie atât de mare încât lumina cade inapoi. Purtăm toţi spaima de a nu le semăna, deşi cu toţii ştim că perfecţiune asta inseamna.
Între tăcere şi cuvânt, nu cuvântul este perfect, dar arma noastră rămâne cuvantul.

Cafeaua de dimineaţă...

Câţi dintre voi aţi putea renunţa la cafeaua de dimineaţă? O consideraţi un viciu, o plăcere, o necesitate? De câteva săptămâni îmi dă târcoale o idee...să renunţ la cafea. Cafeaua nu e chiar un viciu. Unii susţin că e chiar benefică pentru organism. Şi totuşi...este, clar, un excitator al sistemului nervos. Sunt în dilemă. Să renunţ sau nu la cafeaua mea de dimineaţă? După o perioadă de gândire, m-am hotărât! Nu renunţ la cafeaua de dimineaţă. De ce? Simplu, pentru că ea e pauza mea de gândire, e anticamera zilei care începe, e modul meu romantic de a spune buna dimineţa lumii. Bună dimineaţa tuturor alături de o cafeluţă aromată şi aburindă.....

CULMEA CINISMULUI...LA ROMÂNI

Vai de steaua noastră. În România anului 2007 sare un bloc în aer, din cauza unei defecţiuni la instalaţia de gaze. Crapă 2 oameni, răniţi şapte-opt, 19 familii evacuate, autorităţile locale se străduie să dărâme de tot stabilamentul, căci a devenit nelocuibil.
Şi-n toată această vânzoleală, compania de gaze EMITE FACTURI!!! Ălora de i-a lăsat fără casă, care numai ei ştiu pe unde dorm, care n-au parale să plătească avocaţi şi să-i târască pe ăştia prin tribunale...le-a trimis facturi la gaze!!!
Am senzaţia că în orice ţară civilizată compania cu pricina nu numai că şi-ar fi asumat responsabilitatea, dar i-ar fi şi despăgubit pe bieţii oameni.
Căci în aceleaşi ţări civilizate există precedente relevanţe în acest sens. Justiţia nu joaca leapşa, ci a pus la plată compania de gaze...scurt şi fără mioriticele noastre targiversări.
Auzi lume....vor, cei de la EonGaz, expertize suplimentare. De parcă tonele alea de beton se cutremurau de la vreo candelă aprinsă de-o mamaie, de vre-un robinet de apă lăsat deschis de-un puşti bezmetic... sau de-o fereastră deschisă la ultimul etaj.
Nu-i bun simţ, nu-i nici măcar frică de Dumnezeu... Ce să mai vorbim de onoare ???
Comentariile-s deja de prisos...

LUMEA ÎN CARE TRĂIM

Trăim într-o lume a măştilor. O lume de oameni adevăraţi, încadraţi în şabloane, deformaţi de tipare groteşti. Eşti văzut ca un om de succes, dacă ai bani, dacă ai o maşină la modă, dacă ai femei frumoase şi case luxoase. Nu mai ajung calităţile morale - cinste, corectitudine, verticalitate, dacă nu sunt bine "ambalate". Pe măsură ce obţin ceea ce vor indivizii, doresc mai mult, din ce în ce mai mult. Şi mai devreme sau mai târziu ajung să fie omorâţi de propria lăcomie. Din păcate de cele mai multe ori - prea târziu. Astfel, pentru a reuşi să duci o viaţă cât de cât bună în această lume, trebuie să pari că eşti ca ei. Trebuie să iei zi de zi masca omului modern, impresionat de personalităţile strălucitoare ale celorlalţi, veşnic fericit şi veşnic atotştiutor, veşnic orbitor prin prezenţa ta. Nu ai voie să apari aşa cum eşti tu: un om simplu, dar ...OM. Sau poţi să apari cu siguranţă pe moment, îi vei impresiona, intimida şi dacă iţi pui puţin mintea la contribuţie, îi poţi avea....aşa cum vrei, de câte ori vrei. Asta până în momentul când îşi vor da seama că au alături un om cu totul diferit, care poate fi exact aşa cum vrea, sau până în momentul când vor considera că au găsit pe cineva mai bun. Dacă vor fi suficient de norocoşi, vor găsi pe cineva la fel de strălucitor, dacă nu...vor mai trece o experienţă nereuşită în catastiful vieţii.
O întrebare totuşi nu-mi dă pace: De ce trebuie să port aceste măşti? Oare chiar nu pot avea tot ceea ce-mi doresc dacă nu-s ca ei? De ce să par cel mai fericit atunci când, de fapt nu sunt? De ce să par impresionat de exterior, atunci când de fapt nu mă interesează de loc. De ce să mă prefac că mă înţeleg bine cu toţi când eu n-am decât 2-3 oameni alături de care mă simt bine!
Cu toţii ne plângem că nu e dreaptă viaţa, că trebuie să oferim veşnic ceva în schimbul unui serviciu sau chiar în schimbul unui... suflet, că nimeni nu ne înţelege şi nu vrea să ne inţeleagă. Şi tot cu toţii stăm fără a face nimic. Până când ? Probabil până când vom ajunge cu toţii o apă şi un pământ, un popor de...."filingi". Până când ne va umple definitiv şi irevocabil mizeria fizică dar mai ales morală, ca pe o ultimă groapă de gunoi a Universului.
Mă tot gândesc că aceia care au nevoie să fie înconjuraţi de măşti , ar trebui să se ducă la teatru şi să rămână acolo până când se vor fi săturat de ele. Dar momentan, ei sunt in jurul meu, cine ştie câţi dintre "prietenii" mei nu sunt nimic altceva decât nişte măşti fericite peste un suflet mizerabil !!!

LUMEA CA-NTR-O MAŞINĂ DE SPĂLAT

Ne ducem existenţa într-o societate care parcă excelează în metode de-a ne spăla creierii. Pe post de detergent universal...televiziunea. Mass media în general este parcă programată să construiască şi-apoi să dărâme intrigi, de parcă dincolo de ele toate ar fi o minte diabolică cea care face jocurile după regula lui "dezbină şi condu "...
Într-un mod subtil , chiar parşiv, parcă încă ne mai urmăreşte comunismul, cu parţile lui cele mai rele. Le spun celor apropiaţi mie :"hai să nu ne mai plângem de ce intrigă, hai să facem ceva concret ca lucrurile să meargă în altă direcţie nu spre superficialitatea suficientă şi manipulare ordinară ". Dar oamenii deja au obosit. Sau sunt scârbiţi. Îşi văd fiecare de viaţa lor, dar pe dinlăuntru. Acolo, în sufletul lor, cultivă valorile în care cred, se bucură de-o poezie, de-o clipă de muzică sau de-o idee frumoasă. Evadează cumva din "maşina de spălat" şi-ncearcă să trăiască frumos, conştienţi că, între cele patru scânduri, nu luăm cu noi, nici baniii şi nici gloria...

ROMÂNIA, DE LA MAIMUŢĂ LA PENTIUM 4

Nu-s croit doar din esenţe pesimiste. Pot privi lumea şi altcumva, dincolo de realitatea reflectată de sticla televizorului, sau de plumbul de pe ziare. Pot vedea şi lucrurile bune şi frumoase, care ne ţin vii pe dinlăuntru. Şi mai intâlnesc în cale-mi oameni speciali, oamenii-oameni cum îi numesc eu.
Însă mă revolt cu-ntreaga-mi fiinţă când văd ce percepţie are lumea despre noi. Poporul, masa de manevră, pe care-l hraneşti cu moţiunea de cenzură până la refuz , e văzut din afară ca un putregai plutind pe ape. Fără coloană vertebrală, fără ambiţii şi fără vise, doar cu indivizi ce-au mâncat lebedele austriecilor, sau mai nou scot cu magneţi, banuţii din Fontana di Trevi. Perfecţionându-şi tehnica de furat maşini sau de "spart" bancomate.
Concetăţenii noştri ne-au făcut cadou o etichetă pe care-o purtăm cu toţii de îndată ce trecem graniţele. Amar este însa faptul că s-ar putea să ne ia multă vreme pentru a le demonstra că nu suntem toţi aşa, c-avem valori şi vise în care credem, că onoarea şi decenţa ne sunt încă vii, chiar dacă aparenţele se-ncăpăţânează să demonstreze contrariul...

VIAŢA

Întotdeauna este bine de ştiut când anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine în ea dincolo de timpul rezonabil, îţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei. Închide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi închide şi să laşi în urmă momente ale vieţii, momentele care se încheie.
Ţi-ai terminat munca?
Ţi s-a încheiat o relaţie?
Nu mai locuieşti în acea casă?
Trebuie să pleci într-o călătorie?...
Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundându-te în “de ce”-uri, în a revedea caseta şi a încerca să înţelegi cum şi pentru ce motiv se întâmplară cutare şi cutare lucruri.
Dar te vei consuma degeaba şi la nesfârşit, căci în viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi, noi toţi, ne îndreptăm inevitabil către a închide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge înainte. Nu ne putem afla în prezent, ducând dorul trecutului. Nici măcar întrebându-ne “de ce”. Ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Nu putem fi copii eterni, nici adolescenţi întârziaţi, nici angajaţi ai unor firme care nu mai există, nici a păstra legături cu cei care nu vor să aibă legături cu noi. Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă. De aceea, câteodată, este aşa de important să distrugi amintiri, să faci un cadou, să-ţi schimbi casa, să rupi hârtiile, să arunci documente vechi, şi să vinzi sau să faci cadou o carte. Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avânta. În viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, aşa că ai de învăţat cum să pierzi şi cum să câştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul.
Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni înapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu încăpăţânare a “filmului tău personal” îţi va face rău sufletului şi minţii, şi te va învenina şi amărî. Viaţa nu se află decât înainte, niciodată înapoi. Dacă treci prin viaţă lăsând “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet?
Posibilităţi de a te întoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele?
Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele! Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi. Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă, din acel birou, din acea meserie. Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci. Închide uşa, dă pagina, închide ciclul. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămâne imobil sau static în viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta. Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nicio persoană, niciun loc, nicio muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci când ai venit pe lume, ai venit singur.
Este, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine însuţi, şi este o îndatorire personală să înveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care îţi vine atât de greu să te desparţi astăzi.
A se desprinde este un proces de învăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza. Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu sunt indispensabili. Este numai obicei, rutină, nevoie. Deci, închide, încheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te.
Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.
Asta e viata!

CE MAI TREBUIE SĂ ÎNVĂŢ?

Mi se pare pierdută ziua în care nu învăţ câte ceva. Dacă mai mult nu se poate, învăţ cel puţin să preţuiesc viaţa, aşa cum e. Învăţ să mă bucur de o rază de soare, de o ploaie trecătoare, de o frunză care pare că-mi zâmbeşte numai mie. Realizez că în viaţa mea nu există om de la care să nu fi învăţat câte ceva: am învăţat de la ei cum să fiu şi cum să nu fiu. Realizez că în viaţa mea nu există poveste din care să nu trag învăţăminte de folos.
Am învăţat că într-un univers greu de ambiguitate, o dată în viaţă găseşti o certitudine care, la fel ca fericirea, e irepetabilă. Am învăţat că fericirea e o stare excepţională şi de scurtă durată. În viaţă repetabilă e numai durerea, numai ea are ediţii mereu adăugite şi îmbunătăţite, fericirea nu.
Gândurile mele tropăie pe meleaguri retezate de neguri dense, încercând să se sprijine pe idei fixate în memorii nescrise încă. Capitulează în faţa unor orizonturi parcă verticalizate sălbatic de ură.
Accept instincte primare în căuşul palmelor asudate de tortura lor şi mă transform intr-un palid trandafir pe coşmarul din nopţile de Sânziene. Aştern în drumul ce-l străbat, fânul proaspăt cosit din labirintul din care nu am ştiut să ies decât o singură dată. Gândurile mele dansează în ritmul în care pământul pulsează sub paşii mei şi ştiu că voi găsi uşa pe care am intrat doar pentru a ieşi spre norii care aduc ploaia. Mi-au crescut aripi şi zbor spre curcubeul din sufletul meu. Trec dincolo, obosit de atâta căutare a capătului de drum. Citesc cuvintele scrise cu aburi de lumina: "Stationarea interzisa!"