Decenţă!

Am spus de atâtea ori că nu cer decât decenţă. Decenţa o cer în toate relaţiile cu oamenii. Eu înţeleg decenţa de fapt ca bun simţ. Pe scurt orice ar face persoanele din jurul meu, orice ar spune să-şi imagineze mai întâi dacă rolurile ar fi inversate. Adică dacă eu aş face ceea ce gândesc ei să facă, dacă eu aş spune ceea ce gândesc ei să spună - ar fi oare deranjaţi? S-ar supăra oare dacă aş face sau spune ceea ce ei doresc să facă sau să spună în relaţia lor cu mine? Aceasta este decenţa pentru mine şi este necesară în relaţia cu mine, nu atât pentru mine, cât pentru cei ce doresc să-mi fie aproape. Pentru că indecenţa scoate animalul din mine, îmi cresc colţii, ghearele şi muşc. Muşc rău, cu lacrimi. Nu ale mele. Am încercat să nu iasă animalul la iveală, dar nu am fost lăsat. Plecând am fost alergat şi întrebat. Nu am răspuns. Am făcut la fel, la fel cum mi-a fost mie făcut. Da! Sunt răzbunator! Răzbunarea mea nu e armă de prost pentru că e educativă, niciodată agresivă şi întotdeauna recunoscută după ani ca lecţie de viaţă - de aceea multi dusmani mă ţin aproape - de teamă. Cineva mi-a scris un comentariu la un eseu adaugând: să iert, să uit, să dăruiesc. Eu nu voi scrie lucruri ce nu sunt din mine. Nu iert, nu uit şi nu dăruiesc. Sunt cel ce sunt. A ierta, a dărui, a uita sunt activităţi pe care creierul meu nu le acceptă. Pentru că ştie că voi ajunge deprimat. Am alte calităţi, dar nu iert, nu uit, si nu daruiesc. Asta pentru autoprotecţia mea şi implicit a celor din jurul meu. Am mai spus că evit să am regrete în viaţă: atât pentru faptele ce nu le-am făcut cât şi pentru cele ce le-am făcut sau le fac. A avea regrete înseamnă să lupţi împotriva propriei minţi şi m-aş măcina singur din interior, aş face implozie. Şi alt lucru pe care-l fac ca să nu am regrete şi să trăiesc în decenţa mea nesimţită este: Nu pun întrebările la care nu vreau să aflu răspunsul. Asta pentru că ştiu că răspunsul va face să-mi crească colţii şi să rânjesc "fermecător". Astfel am o groază de trecut neîntrebat ce nici nu vreau să-l aflu.
Ahhh! Şi ştiu că toţi iertă, uită şi dăruiesc. Mai puţin eu. Pentru că dacă scormonesc adânc în oameni şi le spun de ce iertă, uită şi dăruiesc - nu o să le placă. Credeţi-mă pe cuvânt şi înainte să daţi cu bolovani în mine doar întrebaţi-vă de ce o faceţi?!

P.S.
Am constatat că decenţa mea nu a fost explicată! Iată explicaţia.

Romania pornografică!

După toate audienţele din mass-media reiese clar că românii iubesc mahalagismul, scandalurile de orice fel, dar mai ales pornografia. Am putea spune că însuşi cei care ne conduc, cu preşedintele în frunte, ne exploatează instinctul sexual în acelaşi mod ca şi o prostituată. România pornografică, cea din 2011, apelează la o nevoie pe care literatura nu o poate satisface. Prin guvernanţi şi metodele acestora de manipulare, statul oferă omului flămând o descriere a unei cine.
A trecut bacalaureatul 2011 şi a lăsat dezastru în urmă, 44,47% rata de promovare la nivel naţional. De vină sunt profesorii care, cică, nu s-au ocupat de elevi, subiectele, care au fost de Olimpiadă şi supravegherea prea strictă care nu a permis elevilor să-şi "etaleze" cunoştinţele. Dar nu e nicio problemă. Într-o ţară în care incultura şi prostia sunt promovate zilnic în ziare, la TV şi la radio, rezultatele sunt chiar foarte bune. Peste 55% dintre absolvenţii de clasa a XII-a s-au adaptat realităţii de zi cu zi din România. Au văzut că în România nu de carte ai nevoie pentru a reuşi.
De dimineaţa şi până seara sunt bombardaţi pe toate canalele mass-mediei cu ultimele ştiri despre Daniela Crudu, Bianca Drăguşanu, bărbatul-femeie Naomi, Cătălin Botezatu, Monica si Iri, Pepe si Zavoranca, primarul “care este” Marian Vanghelie, Gigi Becali, Dumitru Dragomir, Nicolae Guţă, Adrian Copilul Minune, Florin Salam etc. Ce să înţeleagă ei de aici? Că doar fraierii pierd timpul în şcoală, iar şmecherii( mulţi deveniţi vedete peste noapte cu ajutorul tuturor televiziunilor) îşi iau "bacalaureatul" la şcoala vieţii si pot câştiga foarte mulţi bani ilegal, fără să îi deranjeze fiscul sau vreun alt organ competent al statului.
Trist este că, probabil, au dreptate. Lui Dan Diaconescu i s-a împlinit visul, a reuşit OTV-izarea României, iar maine-poimaine, pe acest şarlatan, îl vom vedea cel puţin senator al României pornografice.
Închei printr-un paragraf dintr-un genial film:
"Dacă nu-ţi faci prieten televiziunea, îţi exploatează necazul.
Violenţa, război, pornografie...Îţi spun eu, televiziunea a fost bună cu mine.
Trebuie să te împrieteneşti cu televiziunea! Eşti trist, te uiţi la TV, evadezi, vezi mai multă mizerie!"
So!

Nevoi

Uneori este nevoie doar de un zâmbet şi simţi că ziua îţi va fi senină indiferent de norii ce te-apasă, de o privire să simţi că visezi, de o atingere să simţi că pluteşti şi de iubire să simţi că trăieşti (fără iubire nu trăieşti...doar exişti). Uneori umplem secundele goale cu plinul fiinţei visate, cuvintele reci cu zbuciumul amintirilor despre fiinţa iubită. Uneori neliniştile singurătăţii te pot împinge spre greşeli pe care dacă ar fi existat comunicare, nu le-ai fi făcut. Te trezeşti într-un război al cuvintelor ce te aruncă pe marginea unei prăpastii în care poţi să cazi în orice clipă. Priveşti în gol şi trebuie să iei o decizie de moment, cazi şi nimeni nu îşi va mai aminti de tine, pentru că cei de lângă tine sunt mult prea preocupaţi de persoana lor pentru a-ţi simţi lipsa, sau îţi speli gândurile cu lacrimi şi mergi mai departe. Apoi te ascunzi în tăcere şi încerci să ai grijă ca niciodată să nu alergi mai repede decât îngerul tău păzitor poate zbura. Fiecare om îşi trăieşte drama singur.

P.S.
Important este ca din dragoste să păstrezi focul şi să îngropi cenuşa.

Colivia vieţii

Se întâmplă în viaţă de multe ori să ne simţim prinşi în colivia existenţei, de a ne simţi prinşi în relaţia care nu ne mai face să simţim iubirea. Ce avem de făcut când sentimentele care existau odată nu mai există? Unii ar spune ca să mergem înainte tot aşa indiferent cum ar fi, adică să suferim o viaţă lângă cineva care nu ne face să simţim că trăim cu adevărat. Alţii, care sunt cei optimişti şi cu priviri mai deschise asupra viitorului, ar spune că o viaţă avem şi că nu trebuie irosită când ajungem ca singurătatea în doi să ia loc fericirii care a existat odată. Fiecare dintre noi are dreptul la fericire, dar când într-o relaţie există şi copii, problema este ceva mai delicată, iar hotărârile spre o nouă viaţă nu se mai iau aşa de uşor. Se dă o luptă în sufletul unui parinte, când are să aleagă între fericirea copilului şi fericirea personală. Este un fapt care normal ar trebui să încline balanţa în favoarea fericirii copiiilor în detrimentul fericirii conjugale. Dar să gândim totuşi din punctul de vedere al omului, al unicităţii şi al nevoii de bunăstare sufletească. Nu înclin spre părăsirea familiei, dar fiecare om, fiecare individ dacă se simte ca într-o colivie, fără libertate, iar neînţelegerile cu partenerul de viaţă sunt la ordinea zilei, singura cale viabilă spre fericire este ca fiecare să-şi vadă de drum, fără însă a-şi uita copiii. Ei nu au nici o vină că s-au născut din iubirea care v-a unit sufletele odată. De aceea dacă hotărâţi să simţiţi fericirea din nou, nu vă uitaţi copiii şi fiţi alături de ei, chiar dacă v-aţi făcut o altă viaţă.
Nu cred că vreunul dintre noi nu s-a simţit măcar o dată în viaţă neîmplinit alături de partenerul de viaţă sau mai rău, a simţit singurătatea în doi. Singurătatea în doi este mult mai dureroasă decât singurătatea în sine. Când ai persoana iubită lângă tine te aştepţi la iubire, la gesturi care să arate că există atracţie şi sentimente adevarate, dar în situaţii critice ajungem să ne lovim în casa unde a existat iubire odată, de partenerul nostru ca şi cum ar fi un lucru nedorit în viaţa noastră. Dacă ajungem acolo e bine să nu trăim în minciună şi să încercăm o altă viaţă. Despărţirea este un coşmar, dar este mai dureros dacă am trăi în minciună.

P.S.
O viaţă avem, trăiţi-o aşa cum simţiţi că vă e bine...

Planeta se scufundă

Planeta noastră se scufundă. Poate că prezicerile lui Nostradamus încep să se adeverească, chiar dacă nu se va întâmpla când a fost prezisă apocalipsa, ea se va produce într-un final, iar ea va fi produsă chiar de noi oamenii, care locuiesc pe singura planetă poate, care găzduieşte viaţa în Univers. Să ne uităm în jur şi să observăm anarhia care ia naştere în toată lumea. Noile generaţii, tinerii adolescenţi deprind din tinereţe ceea ce înseamnă violenţa, iar ei sunt oamenii de mâine care ar trebui să aibă grijă de noi cei care muncim să-i formăm şi să-i educăm. Când vorbim de anarhie, de violenţă, ne întrebăm de cauzele acestora. De unde setea asta de violenţă înnascuta în tinerii de azi? Noi cei care am trecut de 40 de ani nu ştiam lumea asta plină de ură şi intoleranţă. Amintiţi-vă când eram la vârsta tinerilor de azi, eram mult mai echilibraţi şi aveam un ţel în viaţă. Parerea mea este că lipsa orizonturilor, a unei speranţe în ziua de mâine, a sărăciei fac ca acest flagel al violenţei, al drogurilor şi al urii faţă de semenii noştri să ia amploare în toată lumea. Mă uitam zilele trecute la un documentar de pe Discovery Chanell era vorba de pădurile Amazonului, odată virgine, care constituie marele plămân verde al planetei, care absoarbe din atmosferă mari cantităţi de poluanţi industriali şi care contribuie la menţinerea unei atmosfere respirabile pentru oameni. Ei bine, şi aceste păduri care până acum nu puteau fi tăiate şi valorificate, au început treptat să dispară, în avantajul plantaţiilor de coca din care se fabrică cocaina. Dacă piaţa primeşte regulat droguri de ce ne mai mirăm ce se întâmplă în lume? E suficient câteva minţi bolnave să conducă marea prostime şi aşa iau naştere conflicte şi violenţe de nemaiauzit. Un argument în plus pentru acest blog este ce s-a întâmplat de curând în Norvegia. Au murit nişte tineri de data aceasta, tineri buni pentru societate, nu nenorociţi care ştiu doar ce e violenţa. De ce au trebuit să moară acei copii? Ce vină aveau că un nebun cu idei antisemite în cap le-a luat viaţa? Ne îndreptăm încet spre distrugere. La fiecare pas ne dăm seama că totul s-a schimbat în lumea asta şi din păcate, în rău. Prin absurd, să gândim că anarhia generală va pune stăpânire pe marile oraşe, în marile aglomerări urbane. Aveţi un plan de rezervă pentru a vă salva viaţa? Zburaţi puţin cu gândul, doar imaginaţi-vă ce aţi face...poate să vă luaţi familia şi să fugiţi undeva în munţi, sau găsirea unor locuri neumblate. Sunt doar jocuri ale imaginaţiei, dar se întâmplă uneori ca ceea ce nu ne-am gândit niciodată că se va întâmpla, chiar acel lucru să se întâmple. Nu sunt adeptul Apocalipsei sau al discipolilor care prezic asta în lume, dar văzând cu ochii mei ce se petrece peste tot, stau şi mă gândesc...Planeta noastră se scufundă, iar cei ce distrug leagănul umanităţii, suntem chiar noi, oamenii...

Răutatea umană

De unde există atâta răutate şi violenţă în natura umană? Uitaţi-vă în jur şi îmi veţi da dreptate deplină. Am devenit extrem de violenţi şi lipsiţi de toleranţă faţă de semenii noştri. Cine a născut acest monstru numit violenţă şi ură dusă la extreme? Aş dori să am puterea să adun toţii exponenţii răutăţii şi cruzimii omeneşti de pe această planetă, să-i pun într-o capsulă cosmică şi să-i lansez spre abisuri spaţiale, să scap această minunată lume de flagelul violenţei. Imaginaţi-vă cum am trăi fără violenţă, fără sentimente de ură în lumea noastră. Ar fi ceva minunat. Da, aşa este, nu ne putem imagina natura umană fără răutatea în cele mai diverse moduri de exprimare, pentru că ea face parte din noi, din cele mai vechi timpuri când triburile primordiale se luptau pentru teritorii sau din alte motive. Deci să încercăm doar să visăm la asta, pentru că niciodată nu vom scăpa de urâţenia naturii umane, de violenţă. Trist este că epoca modernă va aduce umanitatea în pragul autodistrugerii. Suntem prea răi ca această planetă să ne mai ţină. Degeaba ne ducem la biserică şi ne rugăm, ca după aceea să lovim cu toporul în cap un seamăn al nostru. E doar un exemplu, dar din păcate trăim o eră a violenţei extreme, iar ea va sfârşi odată cu civilizaţia umană.

E bine de ştiut…

Ştiaţi că după primele 6 luni de zile de la cumpărare este necesar să se cureţe ecranul calculatorului pe dinăuntru? Multe persoane nu ştiu acest fapt şi nici cum ar trebui făcut, iar întreprinderile fabricante profită de această necunoaştere pentru a-şi mări vânzările. Un prieten m-a prevenit şi eu vreau să împart această informaţie cu voi. Pentru a curăţa ecranul pe dinăuntru, este suficient să urmăriţi materialul acesta foarte scurt dar edificator:
http://www.horness.com/tools/screenclean.swf

E bine sau nu ?

Sunt influenţabil, o ştiu şi am încercat să mă vindec, dar nu reuşesc. Până la urmă nici măcar nu ştiu dacă e bine sau rău să ţii cont de părerea celor din jur. Unii sunt binevoitori şi sinceri, îşi dau cu părerea despre cum cred ei că ar trebui să faci sau să gândeşti, dar e modul lor de a vedea lucrurile şi nu au mereu toate datele problemei. Dar sfatul deja şi-a croit drum către mintea mea şi începe să prindă rădăcini ...bun sau rău. Alţii sunt cârcotaşi, critică, dar nu dau şi soluţii, poate e mai bine pentru că nu au cu ce mă influenţa. Cel mai rău e cu cei duşmănoşii, care reuşesc să-mi picure otravă în ureche, ştiu că nu-mi vor binele dar tot îmi pasă, ştiu că greşesc ascultându-i dar tot mă supăr...offf ! Ăsta sunt eu... Ultima categorie sunt cei proşti, mi-o trântesc verde în faţă fără să realizeze că mă doare sau că mă pot ofusca, fie lor nu le pasă fie nu-şi dau seama, răul e deja făcut.
Nu poţi fi pe placul tuturor, asta mi-e clar, dar ar fi bine să încerc să-mi fiu măcar mie pe plac !!!!

P.S.
Nu aş vrea să se creadă că am făcut referire la sfaturile primite de la cei ce mă cunosc... persoanele de faţă se exclud

Prima întâlnire...apoi o viaţă!

În ziua de azi există o mare neîncredere în relaţiile dintre oameni. Noile relaţii trebuie să treacă probe de foc pentru a putea merge mai departe. Neîncrederea asta în oamenii de lângă noi este pe deplin justificată când ne uităm în jurul nostru câte nenorociri se întâmplă zi de zi. Totuşi nu trebuie să judecăm un om după o majoritate. Fiecare om este un individ, are o personalitate unică şi un comportament strict personal.
"Prevederea e mama înţelepciunii" este o vorbă înţeleaptă şi se aplică în viaţa noastră de zi cu zi. Să fim totuşi puţin curajoşi şi să spunem că uneori o prea mare prudenţă distruge din faşă orice început al unei relaţii. Părerea formată la prima întâlnire, este cea mai importantă. Asta nu înseamnă că la a doua întâlnire putem depăşi standardele pe care le-am avut la prima. Trebuie, când ne place cineva, să facem tot posibilul ca orice întâlnire sau trai de zi cu zi după ce lucrurile s-au clarificat între doi oameni, să fie ca în prima zi, când fluturaşii din stomac nu ne dădeau pace. Ştiu că e un lucru ideal, ca iubirea să reziste după ani şi ani, dar uneori trebuie să mai şi visăm şi să ne aducem aminte de prima întâlnire.
Ce este mai frumos decât să iubeşti cu adevărat sufletul pereche şi să-ţi doreşti fericirea lui alături de tine? Fericirea celui de lângă noi trebuie să fie o prioritate într-o relaţie, altfel acea relaţie va scârţâi sau mai rau, se va distruge. Ignoranţa la nevoile persoanei iubite erodează încet-încet relaţia. De aceea faceţi cadouri, nu neapărat valoroase, dar orice atenţie oferită iubitului sau iubitei contează.
Încrederea în persoana iubită dă şanse de reuşită într-o relaţie. Aşa noi simţim că ne putem bizui pe persoana respectivă şi simţim că este sprijinul nostru.

P.S.
Viaţa este o luptă continuuă şi trebuie să luptăm ca să răzbim...

România sinuciderilor

Am ajuns să ne sinucidem din disperare. Unde am ajuns oare? Unde ne-am dorit să ajungem şi ce am ajuns? Părerea mea e că nimic din lume nu merită sacrificiul suprem. O viaţă are fiecare şi nu trebuie să renunţăm la ea. Ce gândeşte oare un om care se sinucide? Eu spun că un moment de nebunie şi lipsa de luciditate te duce spre un asemenea gest. Un sinucigaş are un mod de gândire bolnav, care nu mai vede nimic decât sfârşitul pe care şi-l doreşte. De ce oare renunţăm la viaţă fără să întrebăm pe cei dragi, pe cei care ne iubesc dacă sunt de acord să murim? Lăsăm în urmă suferinţă, lipsa noastră distruge sufletele care ne-au iubit. La noi în România sinuciderile din disperare au ajuns la ordinea zilei. Nu ştiu parcă este o psihoză din care unii aleg să iasă doar prin gestul acesta extrem. Totul are cel puţin o rezolvare pe lume într-un fel sau altul. Trebuie să priveşti cu speranţă, deşi în condiţiile actuale e foarte dificil să faci asta...Speranţa nu trebuie să moară niciodată. Mamele noastre ne-au dat viaţă ca să o trăim, nu să o distrugem.
Viaţa asta nu este o vacanţă continuuă, e o luptă pentru existenţă prin care trecem. Unii născuţi cu noroc nu simt greutăţile vieţii, dar majoritatea se zbat în mocirla existenţei. Trăiţi-vă viaţa aşa cum este şi fiţi fericiţi că vă treziţi dimineaţa şi vedeţi albastrul cerului, trăiţi fiecare clipă din viaţă pentru că e unică.

P.S.
Pentru toate problemele vieţii există soluţii! Trebuie însă să căutam rezolvarea.