Ce-am învățat ieri

Nu contează cât de nespălați suntem, important e să nu PĂREM astfel. Deci, dacă nu știe Google ce fel put picioarele de la Nistru pân’ la Tisa, suntem OK ca nație, hai să manipulăm rezultatele căutărilor pe net…
Fiind OK ca nație, automat, nici dacă iese cu bătaie la cozi la fasole gratis (în fiecare an) n-are cum să însemne că suntem un popor de milogi. Tot la fel, am descoperit că poporul meu a atins un nivel de civilizație și rafinament al manifestării publice în care să huidui, să înjuri și să fluieri de ziua națională la monumentul eroului necunoscut e considerat un lucru de bun simț.
Publicitate
Vrei să fii tu însuți? Vrei să nu mai fie nimeni ca tine? Vrei să fii cel mai original? Atunci tu și cu încă cinci milioane de români tre’ să vă cumpărați toți telefon cum numai CRBL are!!!
Revenind în direct…
Dacă ești român și nu ți-ai dat BAC-ul înca, e normal, că oricum, vezi că nu poți să-l iei. În schimb, singura ta șansă să te realizezi în viață este să devii vedetă.
Nu poți să fii vedetă româncă dacă nu ai spart vreun juriu la un concurs de canto printr-o țară pe unde s-au dus părinții tăi să șteargă la fund înainte să înveți să te legi la șireturi. Dă-i incolo de scriitori, profesori, doctori. Nu, tată. Copiii vedetă sunt the way to go.
Pentru că Monica Tatoiu și Garcea erau, cumva ocupați, oamenii cei mai îndreptățiți moral să ne învete ce-i bine și ce-i rău pentru români sunt Constantin Turnătoreanu-Stolnici și Sergiu Nicolaescu, nenea ăla care a avut fix atâta succes la noi cât am avut noi voie să vedem filme străine pe vremuri. El ne-a învățat zeci de ani că noi suntem niște geto-daci cinstiți, dar corecți, deci, de ce n-ar face-o în continuare…
Și pentru că vârsta nu iartă pe nimeni, iată și un citat aproximativ, dar grăitor, din maestrul Nicolaescu. Dom’le, copiii ăștia vedetă au vreo șansă și mai târziu? “Depinde numai și numai de ei. Și de o mie de alte lucruri”.
Personal, dacă tot era cu oameni consacrați, aș fi chemat un ardelean precum Raed Arafat, un moldovean ca Varujan Vosganian, o geto-dacă precum Maya Morgenstern și, de ce nu, un psiholog precum Marcel Iureș.

P.S.
Concluzia e că noi, ca nație, știm care-i treaba: putem să ne urâm cât vrem, important e să avem o imagine bună în fața celorlalți. În rest, rămâne cum am stabilit. Hai, la mulți ani!

Zi târzie de toamnă

Nu am mai scris de mult. Am atâtea să spun și totuși tac. Privesc în jur și parcă natura a înghețat. Singurele care se mișcă sunt frunzele ce cad îngălbenite , uscate și înghețate. Oare așa ne privește și pe noi cineva, precum le privim noi pe ele? Oare așa și noi înverzim, ne bucurăm de ploaie, de soare și apoi ne ofilim și legănând coborâm în pământul din care am fost plămădiți..?!
Sunt frunze, suntem oameni, fiecare avem povestea noastră, frumoasă sau urâtă, veselă sau tristă, cu bune și cu rele, de multe ori așa cum ne-o facem. Dăm vina pe destin când lucrurile nu sunt cum am fi dorit, mulțumim cuiva atunci când reușim. Dar viața își continuă oricum cursul așa cum știe ea. Și cine știe, cine e vinovat sau nu de toate? Poate chiar însăși existența noastră.

Fără titlu

În viața fiecăruia dintre noi apare o zi cruntă. Iar această zi cruntă ne ia pe nepregătite mereu. Ne trezim dimineața și ne gândim că va urma o zi obișnuită și inima se îndreaptă spre persoanele dragi nouă, unele sunt aproape de noi, altele pot fi la zeci, sute sau mii de kilometri distanță. Poate chiar mulți dintre noi avem deprinderea de a ne ruga pentru aceste ființe la începutul aiuritor de grăbit al zilei.
În momentul în care închidem ușa în urma noastră, acea fiară numită rutină, ne înghite cu totul și dintr-o dată, într-o fracțiune de secundă, viața ni se schimbă cumplit de tare. Ne smulge din gura fiarei și ne aruncă într-un coșmar ce pare fără sfârșit. Aflăm că o ființă dragă inimii noastre, a plecat pe drumul de lumină. De fapt cuvântul este și mai dur, este de-a dreptul implacabil. Și oricât de mult s-ar strădui cineva să ne menajeze, înțelesul este clar și ne lovește în plin. Nu ne rămâne decât să exclamăm: Dumnezeu să-l ierte!

P.S.
Nu trebuie decât să ne uităm în jurul nostru și să vrem să înțelegem. Totdeauna au existat și vor mai exista segmente întrerupte brusc în viața noastră. Dacă stăm să ne gândim bine, viețile noastre sunt segmente „tăiate” brusc, printr-o întâmplare nefericită. Fiecare ruptură ne va lua pe nepregătite și va însemna o infinită suferință.

Aș vrea să urăsc…

Azi, aș vrea să urăsc. E prima dată când simt că vreau să urăsc. Urăsc viața, urăsc nopțile în care trebuie să dorm și să ajung astfel într-o lume a viselor pe care n-o pot controla. Nopți care îmi poartă sufletul în alte lumi – în lumile mult dorite, ale viselor împlinite. Odată cu dimineața, visele se spulberă, se transformă în fum lăsând în urmă doar un suflet copleșit de amărăciune. Urăsc diminețile, când aș vrea doar să-mi adâncesc capul în pernă, să închid ochii și să fie un întuneric gol, fără sfârșit, să nu fiu nevoit să fac față unei noi zile. Să nu trebuiască să exist, să mă mișc, să gesticulez, să vorbesc, să comunic și să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul doar o încleștare crâncenă. Să urăsc zilele și nopțile, să urăsc fiecare clipă, pentru că înseamnă doar furtuni cumplite și așteptări nesfârșite, zile și nopți de furie. O furie cruntă, profundă, dezlănțuită, împotriva vieții, împotriva tuturor, dar mai ales, împotriva mea. Da, pe mine mă urăsc cel mai mult pentru că nu sunt în stare să mă iubesc. Că sunt slab. Că o adiere a vântului mă doboară tot așa cum o alta mă umple de viață. Că sufăr ca un câine pentru un gest, pentru o vorbă aruncată într-o secundă. Că mi-e sufletul cioburi, toate cumplit de ascuțite, provocând răni sângerânde în mine. Ca nu sunt în stare să mă ridic deasupra durerii pe care o simt. Că-mi vine să urlu și totuși tac. Îmi urăsc neputința, lipsa de mândrie. Îmi urăsc vulnerabilitatea și disponibilitatea sufletească care e, iar si iar, călcată în picioare. Îmi urăsc sufletul, că simte doar trăiri extreme. Aș vrea să urăsc...Ura să învingă în mine orice urmă de sentiment bun și curat. Să ucidă orice firicel de afecțiune – afecțiunea infinită fără de care nu sunt în stare să trăiesc, care mă înalță la stele dar mă și coboară în cele mai adânci abisuri - s-o ucidă ura pe toată, și în golul lăsat să-și găsească culcuș încrâncenarea și nepăsarea. Ura crescândă, să mă facă puternic și imun la orice sentiment. Aș vrea să plătesc indiferenței cu indiferență. Aș vrea să iau și să nu ofer nimic în schimb. Aș vrea să fiu în stare să calc în picioare sentimente, să răspund lipsei de delicatețe cu cuvinte dure, tăioase, să provoc răni la fel ca cele ce-mi sunt provocate. Aș vrea să dau durere pentru durere. Să curgă lacrimi pentru lacrimile mele. Ignoranță pentru ignoranță.

P.S.
Aș vrea să urăsc, dar iubesc tot ce azi aș vrea să urăsc.

Cel mai paradoxal paradox

Sunt tot mai mulţi oameni care nu au nici măcar o pasiune în viaţă. Ba chiar confundă pasiunea cu dorinţa sau cu plăcerea (de a avea bani, de a face cumpărături, de a avea un servici mai bun etc.). Însă nu au nicio pasiune care să-i scoată din starea de morţi-vii. Paradoxul cel mai mare dintre toate câte există este că majoritatea femeilor, care sunt construite pe sentiment, nu au pasiuni şi nici nu simt nevoia lor. Ele, care ar trebui să fie pasiunea întruchipată, sunt terne şi goale, fiind apropiate de material şi nimicuri. Este o autoironie neasumată şi neconştientizată; o autodegradare din ceea ce le face femei şi din ceea ce iubim la ele.
Ştiu că tot ceea ce ne înconjoară ne îndeamnă la consumism şi material (mass media, politică, publicitate, societate ş.a.m.d.). Dar asta nu ne scuză de faptul că ne lăsăm conduşi de alţii care ne spun ce trebuie să facem şi ce este mai bine pentru noi. Asta nu înseamnă că trebuie să uităm de ceea ce ne face oameni şi ne apropie de noi înşine. Pasiunile ne îndepărtează de gândire şi ne apropie de simţire, ne ajută să ne cunoaştem şi să creştem spiritual. Un om fără măcar o pasiune este un om mort care aşteaptă să moară, iar unul cu cel puţin o pasiune este un om care îşi doreşte să trăiască pentru că are de ce.

Cu șapte ani în urmă s-a născut o stea cu nume de învingător, care avea să graveze în sufletul meu pentru totdeauna iubirea. Cu lumina lui blondă și dulce, cu zâmbetul lui bun și cald, cu mirosul lui de piersici și cireșe, cu vocea lui... S-a născut pentru a da sens vieții mele. M-a învățat ce e iubirea! M-a învățat ce e iertarea! M-a învățat să spun “pot” ori de câte ori simt că nu mai pot. M-a învățat ce e răbdarea…

LA MULȚI ANI TUDOR!!!

Uneori aş vrea să fiu prost

Acum , nu vă gândiţi că atunci când mi se mai întâmplă să mă mai uit în oglindă văd acolo copilul utopic al lui Madame Curie cu Albert Einstein. Nici măcar pe nepotul lui Tagore sau mai ştiu eu al cui.
În sensul ăsta sunt masochist pur, las talentul să mă chinuie cât vrea el (măcar de ar exista).
Văd o fiinţă cu o doză sănătoasă de subiectivism, respectiv obiectivism, care, prin natura numărului de ani netrăiţi prin pădure, şi-a dat seama că la mansardă i se zbenguie ceva mai mult de doi neuroni (bruneti).
Deci în urma aceleiaşi experienţe, tare aş vrea uneori să fiu prost. Dacă nu uneori, măcar majoritatea timpului, sau Doamne...câteodată când se îngroaşă gluma şi deschid bine ochii la ce mă înconjoară. Doamne fă-mă atunci prost, pe loc. Să nu mă mai gândesc (ştiu, obicei prost, ce să-i faci), să nu mai analizez, să nu mai culeg, să mă bucur şi eu de nemuritoarele versuri :
“ Iubirea e un buchet de trandafiri,
Ce are roze dar si spini “
Să-mi zbat delicat genele ca un fluturaş prins în insectar, în loc să-mi vină să mă spânzur când văd atâta “profunzime “ sentimentală. Să trăiesc într-un balon albastru, ornat cu fundiţe, danteluţe şi multe perluţe .
Mă gândesc câteodata (off iar gândesc), că nenea ăia care au scris CARTEA, mare dreptate au avut.
”Fericiţi cei săraci cu duhul ….”, asta dacă nu mai iei şi urmarea, dar asta ar fi alt subiect.
De ce Doamne iartă-mă sa îmi fac atâtea probleme? Nu mai bine vieţuiesc şi eu cuminte şi las să-mi treacă viaţa fără bătăi de cap? Să accept cu seninătate ce îmi este dat? Să mă înţep mama naibii în spinii de la roza aia şi să zic doar “auch”? Să nu pricep ce vor să spună unii şi alţii şi să plutesc netulburat pe norişorul meu pufos şi bleo?
Cum e mai bine?
P.S.
Dar zău .. câteodată tare aş vrea să fiu prost.

Imnul de stat şi legea pensiilor

S-a autosesizat eurodeputatul eba că cineva a intonat imnul naţional pe sărite...eba spune-ne cinstit, tu ştii imnul naţional al României sau Ucrainei? Am observat că te doare tare de Iulia Timoşenko în Parlamentul European, nu te doare de abuzurile făcute de tactu' şi guvernul României poporului român. Şi dacă cunoşti imnul României, ştii mai mult de strofa aia cu Traian ? De ce oare nu ţi-a sărit muştarul când pensionarii au fost făcuţi la buzunare de Roberta ? Era ceva palpabil, dar din câte ştiu e greu aşa ceva când faci parte din clanul Ridzi. Ce au în comun Ridzi şi Anastase ştii ? Nu e vorba că sunt de acelaşi sex, nu e vorba că fac parte din acelaşi partid, e vorba de FURT, la un nivel sau la altul. Că s-a bâlbâit unul cântând imnul naţional pe noi nu ne afectează, dar când se şifonează banul public, când se fură votul în Camera Deputaţilor şi afectează generaţii de acum încolo....asta afectează. Când faceţi numiri în posturi de directori de şcoală fiindcă nu sunt norme metodologice...afectează. Când nu recunoaşteţi sindicate constituite în federaţii (conform legii Dialogului Social ) fiindcă nu a apărut Hotărârea de Guvern privind sectoarele de activitate...o fi corect ? Când aplicaţi legile cum vă convine...afectează.
Şi ca să nu mai fi tristă: pentru eba, pentru Atanasoaie, pentru prietenele tale Ridzi, Anastase, Udrea vă dedic melodia prezidenţială....fără număr, fără număr, fără număr !....(exact ca voturile din diaspora)
http://www.youtube.com/watch?v=ORkWMt5iR6k&feature=related

Presiuni!

Citeam la un moment dat un articol şi calculaseră cei care-l scriau că, ziua unui bărbat tânăr însurat ar trebui să aibă 36 de ore nu 24 de ore. Şi oamenii făcuseră calculul pentru tânărul bărbat însurat perfect - calculul era făcut pe săptămână şi apoi împărţit la 7.
Acum eu scriu asta pentru că evident nu există zile de 36 de ore. Şi societatea ajungând să ceară atât de mult de la un bărbat, în final el se va degrada. De aici şi rata mare a divorţurilor. Plus că e în natura bărbatului, când se află sub presiune, el alege scurtăturile. Una dintre scurtături este burlăcia. Dacă în societate burlacii vor deveni preponderenţi, oare ce o să se aleagă de societate? Alte scurtături care apar sunt şi mai rele. Burlăcia e cea mai normală. Dar au apărut fenomene de promiscuitate grave, sper eu neprezente încă în România. Nu o să le spun aici că nu vreau să dau idei. Apoi altă cale de a se încadra în cele 24 de ore este trişatul, care se reflectă prin creşterea deranjantă a minciunilor spuse de un barbat.
Şi evident bărbatul a ajuns în ziua de azi să neglijeze pe cine îi permite să o facă, dar nu e 100% vina lui, este şi vina presiunilor sociale. Vina lui este că e doar un om şi evident sub presiune alege căile cele mai uşoare pentru a putea exista.
Sub aceste presiuni toată lumea suferă - toată lumea din jurul barbatului respectiv. Şi faza nasoală este că nimic nu se va schimba şi presiunile vor fi din ce în ce mai mari. De aceea revin iar şi spun, mă gândesc să mă fac pădurar. În Cuba.

Cuvinte!

Cuvintele nu crează realităţi. Faptele o fac. Pe măsură ce trece timpul şi aparent am evolua ar trebui ca realitatea să existe în propriile cuvinte, nu?! Eliberarea de diverse temeri de-a lungul timpului, ar trebui să ne aducă la punctul în care să facem şi, mai puţin să exprimăm cuvinte. Sau cel puţin să exprimăm cuvinte şi să facem. Sau invers, că de fapt nu prea are importanţă.
Mă uitam la un moment dat la un serial în care doi tineri discutau faţă în faţă şi la un moment dat unul dintre ei spune: you can't bring people over to talk! we are not even online! Este o glumă dar e foarte aproape de realitate. Oamenii îşi pierd capacităţile de comunicare pentru că se îndepărtează atât de mult de realitate şi se apropie atât de mult de virtual. Unde de fapt nimic nu contează.
Şi acum să spun motivul principal pentru care lumea preferă să fie "online". Ştiu că mulţi o să spună: confortul, securitatea, reducerea distanţelor. Nuuu! Este vorba în principal de vanitate şi lene. Online-l stimulează vanitatea şi lenea. Atât! De aceea nici o persoană care stă mult online nu se poate acomoda realităţii. Şi acum puteţi să aruncaţi cu bolovani şi în mine, pentru că şi eu stau mult online. Dar oare stau, sau doar par că stau?!
Ahh ! "Dacă" şi cu "parcă" nu creează realităţi, doar posibilităţi imaginare.

P.S.
Vă doresc online puţin pentru anul viitor! Cât mai puţin!

Decenţă!

Am spus de atâtea ori că nu cer decât decenţă. Decenţa o cer în toate relaţiile cu oamenii. Eu înţeleg decenţa de fapt ca bun simţ. Pe scurt orice ar face persoanele din jurul meu, orice ar spune să-şi imagineze mai întâi dacă rolurile ar fi inversate. Adică dacă eu aş face ceea ce gândesc ei să facă, dacă eu aş spune ceea ce gândesc ei să spună - ar fi oare deranjaţi? S-ar supăra oare dacă aş face sau spune ceea ce ei doresc să facă sau să spună în relaţia lor cu mine? Aceasta este decenţa pentru mine şi este necesară în relaţia cu mine, nu atât pentru mine, cât pentru cei ce doresc să-mi fie aproape. Pentru că indecenţa scoate animalul din mine, îmi cresc colţii, ghearele şi muşc. Muşc rău, cu lacrimi. Nu ale mele. Am încercat să nu iasă animalul la iveală, dar nu am fost lăsat. Plecând am fost alergat şi întrebat. Nu am răspuns. Am făcut la fel, la fel cum mi-a fost mie făcut. Da! Sunt răzbunator! Răzbunarea mea nu e armă de prost pentru că e educativă, niciodată agresivă şi întotdeauna recunoscută după ani ca lecţie de viaţă - de aceea multi dusmani mă ţin aproape - de teamă. Cineva mi-a scris un comentariu la un eseu adaugând: să iert, să uit, să dăruiesc. Eu nu voi scrie lucruri ce nu sunt din mine. Nu iert, nu uit şi nu dăruiesc. Sunt cel ce sunt. A ierta, a dărui, a uita sunt activităţi pe care creierul meu nu le acceptă. Pentru că ştie că voi ajunge deprimat. Am alte calităţi, dar nu iert, nu uit, si nu daruiesc. Asta pentru autoprotecţia mea şi implicit a celor din jurul meu. Am mai spus că evit să am regrete în viaţă: atât pentru faptele ce nu le-am făcut cât şi pentru cele ce le-am făcut sau le fac. A avea regrete înseamnă să lupţi împotriva propriei minţi şi m-aş măcina singur din interior, aş face implozie. Şi alt lucru pe care-l fac ca să nu am regrete şi să trăiesc în decenţa mea nesimţită este: Nu pun întrebările la care nu vreau să aflu răspunsul. Asta pentru că ştiu că răspunsul va face să-mi crească colţii şi să rânjesc "fermecător". Astfel am o groază de trecut neîntrebat ce nici nu vreau să-l aflu.
Ahhh! Şi ştiu că toţi iertă, uită şi dăruiesc. Mai puţin eu. Pentru că dacă scormonesc adânc în oameni şi le spun de ce iertă, uită şi dăruiesc - nu o să le placă. Credeţi-mă pe cuvânt şi înainte să daţi cu bolovani în mine doar întrebaţi-vă de ce o faceţi?!

P.S.
Am constatat că decenţa mea nu a fost explicată! Iată explicaţia.

Romania pornografică!

După toate audienţele din mass-media reiese clar că românii iubesc mahalagismul, scandalurile de orice fel, dar mai ales pornografia. Am putea spune că însuşi cei care ne conduc, cu preşedintele în frunte, ne exploatează instinctul sexual în acelaşi mod ca şi o prostituată. România pornografică, cea din 2011, apelează la o nevoie pe care literatura nu o poate satisface. Prin guvernanţi şi metodele acestora de manipulare, statul oferă omului flămând o descriere a unei cine.
A trecut bacalaureatul 2011 şi a lăsat dezastru în urmă, 44,47% rata de promovare la nivel naţional. De vină sunt profesorii care, cică, nu s-au ocupat de elevi, subiectele, care au fost de Olimpiadă şi supravegherea prea strictă care nu a permis elevilor să-şi "etaleze" cunoştinţele. Dar nu e nicio problemă. Într-o ţară în care incultura şi prostia sunt promovate zilnic în ziare, la TV şi la radio, rezultatele sunt chiar foarte bune. Peste 55% dintre absolvenţii de clasa a XII-a s-au adaptat realităţii de zi cu zi din România. Au văzut că în România nu de carte ai nevoie pentru a reuşi.
De dimineaţa şi până seara sunt bombardaţi pe toate canalele mass-mediei cu ultimele ştiri despre Daniela Crudu, Bianca Drăguşanu, bărbatul-femeie Naomi, Cătălin Botezatu, Monica si Iri, Pepe si Zavoranca, primarul “care este” Marian Vanghelie, Gigi Becali, Dumitru Dragomir, Nicolae Guţă, Adrian Copilul Minune, Florin Salam etc. Ce să înţeleagă ei de aici? Că doar fraierii pierd timpul în şcoală, iar şmecherii( mulţi deveniţi vedete peste noapte cu ajutorul tuturor televiziunilor) îşi iau "bacalaureatul" la şcoala vieţii si pot câştiga foarte mulţi bani ilegal, fără să îi deranjeze fiscul sau vreun alt organ competent al statului.
Trist este că, probabil, au dreptate. Lui Dan Diaconescu i s-a împlinit visul, a reuşit OTV-izarea României, iar maine-poimaine, pe acest şarlatan, îl vom vedea cel puţin senator al României pornografice.
Închei printr-un paragraf dintr-un genial film:
"Dacă nu-ţi faci prieten televiziunea, îţi exploatează necazul.
Violenţa, război, pornografie...Îţi spun eu, televiziunea a fost bună cu mine.
Trebuie să te împrieteneşti cu televiziunea! Eşti trist, te uiţi la TV, evadezi, vezi mai multă mizerie!"
So!

Nevoi

Uneori este nevoie doar de un zâmbet şi simţi că ziua îţi va fi senină indiferent de norii ce te-apasă, de o privire să simţi că visezi, de o atingere să simţi că pluteşti şi de iubire să simţi că trăieşti (fără iubire nu trăieşti...doar exişti). Uneori umplem secundele goale cu plinul fiinţei visate, cuvintele reci cu zbuciumul amintirilor despre fiinţa iubită. Uneori neliniştile singurătăţii te pot împinge spre greşeli pe care dacă ar fi existat comunicare, nu le-ai fi făcut. Te trezeşti într-un război al cuvintelor ce te aruncă pe marginea unei prăpastii în care poţi să cazi în orice clipă. Priveşti în gol şi trebuie să iei o decizie de moment, cazi şi nimeni nu îşi va mai aminti de tine, pentru că cei de lângă tine sunt mult prea preocupaţi de persoana lor pentru a-ţi simţi lipsa, sau îţi speli gândurile cu lacrimi şi mergi mai departe. Apoi te ascunzi în tăcere şi încerci să ai grijă ca niciodată să nu alergi mai repede decât îngerul tău păzitor poate zbura. Fiecare om îşi trăieşte drama singur.

P.S.
Important este ca din dragoste să păstrezi focul şi să îngropi cenuşa.

Colivia vieţii

Se întâmplă în viaţă de multe ori să ne simţim prinşi în colivia existenţei, de a ne simţi prinşi în relaţia care nu ne mai face să simţim iubirea. Ce avem de făcut când sentimentele care existau odată nu mai există? Unii ar spune ca să mergem înainte tot aşa indiferent cum ar fi, adică să suferim o viaţă lângă cineva care nu ne face să simţim că trăim cu adevărat. Alţii, care sunt cei optimişti şi cu priviri mai deschise asupra viitorului, ar spune că o viaţă avem şi că nu trebuie irosită când ajungem ca singurătatea în doi să ia loc fericirii care a existat odată. Fiecare dintre noi are dreptul la fericire, dar când într-o relaţie există şi copii, problema este ceva mai delicată, iar hotărârile spre o nouă viaţă nu se mai iau aşa de uşor. Se dă o luptă în sufletul unui parinte, când are să aleagă între fericirea copilului şi fericirea personală. Este un fapt care normal ar trebui să încline balanţa în favoarea fericirii copiiilor în detrimentul fericirii conjugale. Dar să gândim totuşi din punctul de vedere al omului, al unicităţii şi al nevoii de bunăstare sufletească. Nu înclin spre părăsirea familiei, dar fiecare om, fiecare individ dacă se simte ca într-o colivie, fără libertate, iar neînţelegerile cu partenerul de viaţă sunt la ordinea zilei, singura cale viabilă spre fericire este ca fiecare să-şi vadă de drum, fără însă a-şi uita copiii. Ei nu au nici o vină că s-au născut din iubirea care v-a unit sufletele odată. De aceea dacă hotărâţi să simţiţi fericirea din nou, nu vă uitaţi copiii şi fiţi alături de ei, chiar dacă v-aţi făcut o altă viaţă.
Nu cred că vreunul dintre noi nu s-a simţit măcar o dată în viaţă neîmplinit alături de partenerul de viaţă sau mai rău, a simţit singurătatea în doi. Singurătatea în doi este mult mai dureroasă decât singurătatea în sine. Când ai persoana iubită lângă tine te aştepţi la iubire, la gesturi care să arate că există atracţie şi sentimente adevarate, dar în situaţii critice ajungem să ne lovim în casa unde a existat iubire odată, de partenerul nostru ca şi cum ar fi un lucru nedorit în viaţa noastră. Dacă ajungem acolo e bine să nu trăim în minciună şi să încercăm o altă viaţă. Despărţirea este un coşmar, dar este mai dureros dacă am trăi în minciună.

P.S.
O viaţă avem, trăiţi-o aşa cum simţiţi că vă e bine...

Planeta se scufundă

Planeta noastră se scufundă. Poate că prezicerile lui Nostradamus încep să se adeverească, chiar dacă nu se va întâmpla când a fost prezisă apocalipsa, ea se va produce într-un final, iar ea va fi produsă chiar de noi oamenii, care locuiesc pe singura planetă poate, care găzduieşte viaţa în Univers. Să ne uităm în jur şi să observăm anarhia care ia naştere în toată lumea. Noile generaţii, tinerii adolescenţi deprind din tinereţe ceea ce înseamnă violenţa, iar ei sunt oamenii de mâine care ar trebui să aibă grijă de noi cei care muncim să-i formăm şi să-i educăm. Când vorbim de anarhie, de violenţă, ne întrebăm de cauzele acestora. De unde setea asta de violenţă înnascuta în tinerii de azi? Noi cei care am trecut de 40 de ani nu ştiam lumea asta plină de ură şi intoleranţă. Amintiţi-vă când eram la vârsta tinerilor de azi, eram mult mai echilibraţi şi aveam un ţel în viaţă. Parerea mea este că lipsa orizonturilor, a unei speranţe în ziua de mâine, a sărăciei fac ca acest flagel al violenţei, al drogurilor şi al urii faţă de semenii noştri să ia amploare în toată lumea. Mă uitam zilele trecute la un documentar de pe Discovery Chanell era vorba de pădurile Amazonului, odată virgine, care constituie marele plămân verde al planetei, care absoarbe din atmosferă mari cantităţi de poluanţi industriali şi care contribuie la menţinerea unei atmosfere respirabile pentru oameni. Ei bine, şi aceste păduri care până acum nu puteau fi tăiate şi valorificate, au început treptat să dispară, în avantajul plantaţiilor de coca din care se fabrică cocaina. Dacă piaţa primeşte regulat droguri de ce ne mai mirăm ce se întâmplă în lume? E suficient câteva minţi bolnave să conducă marea prostime şi aşa iau naştere conflicte şi violenţe de nemaiauzit. Un argument în plus pentru acest blog este ce s-a întâmplat de curând în Norvegia. Au murit nişte tineri de data aceasta, tineri buni pentru societate, nu nenorociţi care ştiu doar ce e violenţa. De ce au trebuit să moară acei copii? Ce vină aveau că un nebun cu idei antisemite în cap le-a luat viaţa? Ne îndreptăm încet spre distrugere. La fiecare pas ne dăm seama că totul s-a schimbat în lumea asta şi din păcate, în rău. Prin absurd, să gândim că anarhia generală va pune stăpânire pe marile oraşe, în marile aglomerări urbane. Aveţi un plan de rezervă pentru a vă salva viaţa? Zburaţi puţin cu gândul, doar imaginaţi-vă ce aţi face...poate să vă luaţi familia şi să fugiţi undeva în munţi, sau găsirea unor locuri neumblate. Sunt doar jocuri ale imaginaţiei, dar se întâmplă uneori ca ceea ce nu ne-am gândit niciodată că se va întâmpla, chiar acel lucru să se întâmple. Nu sunt adeptul Apocalipsei sau al discipolilor care prezic asta în lume, dar văzând cu ochii mei ce se petrece peste tot, stau şi mă gândesc...Planeta noastră se scufundă, iar cei ce distrug leagănul umanităţii, suntem chiar noi, oamenii...

Răutatea umană

De unde există atâta răutate şi violenţă în natura umană? Uitaţi-vă în jur şi îmi veţi da dreptate deplină. Am devenit extrem de violenţi şi lipsiţi de toleranţă faţă de semenii noştri. Cine a născut acest monstru numit violenţă şi ură dusă la extreme? Aş dori să am puterea să adun toţii exponenţii răutăţii şi cruzimii omeneşti de pe această planetă, să-i pun într-o capsulă cosmică şi să-i lansez spre abisuri spaţiale, să scap această minunată lume de flagelul violenţei. Imaginaţi-vă cum am trăi fără violenţă, fără sentimente de ură în lumea noastră. Ar fi ceva minunat. Da, aşa este, nu ne putem imagina natura umană fără răutatea în cele mai diverse moduri de exprimare, pentru că ea face parte din noi, din cele mai vechi timpuri când triburile primordiale se luptau pentru teritorii sau din alte motive. Deci să încercăm doar să visăm la asta, pentru că niciodată nu vom scăpa de urâţenia naturii umane, de violenţă. Trist este că epoca modernă va aduce umanitatea în pragul autodistrugerii. Suntem prea răi ca această planetă să ne mai ţină. Degeaba ne ducem la biserică şi ne rugăm, ca după aceea să lovim cu toporul în cap un seamăn al nostru. E doar un exemplu, dar din păcate trăim o eră a violenţei extreme, iar ea va sfârşi odată cu civilizaţia umană.

E bine de ştiut…

Ştiaţi că după primele 6 luni de zile de la cumpărare este necesar să se cureţe ecranul calculatorului pe dinăuntru? Multe persoane nu ştiu acest fapt şi nici cum ar trebui făcut, iar întreprinderile fabricante profită de această necunoaştere pentru a-şi mări vânzările. Un prieten m-a prevenit şi eu vreau să împart această informaţie cu voi. Pentru a curăţa ecranul pe dinăuntru, este suficient să urmăriţi materialul acesta foarte scurt dar edificator:
http://www.horness.com/tools/screenclean.swf

E bine sau nu ?

Sunt influenţabil, o ştiu şi am încercat să mă vindec, dar nu reuşesc. Până la urmă nici măcar nu ştiu dacă e bine sau rău să ţii cont de părerea celor din jur. Unii sunt binevoitori şi sinceri, îşi dau cu părerea despre cum cred ei că ar trebui să faci sau să gândeşti, dar e modul lor de a vedea lucrurile şi nu au mereu toate datele problemei. Dar sfatul deja şi-a croit drum către mintea mea şi începe să prindă rădăcini ...bun sau rău. Alţii sunt cârcotaşi, critică, dar nu dau şi soluţii, poate e mai bine pentru că nu au cu ce mă influenţa. Cel mai rău e cu cei duşmănoşii, care reuşesc să-mi picure otravă în ureche, ştiu că nu-mi vor binele dar tot îmi pasă, ştiu că greşesc ascultându-i dar tot mă supăr...offf ! Ăsta sunt eu... Ultima categorie sunt cei proşti, mi-o trântesc verde în faţă fără să realizeze că mă doare sau că mă pot ofusca, fie lor nu le pasă fie nu-şi dau seama, răul e deja făcut.
Nu poţi fi pe placul tuturor, asta mi-e clar, dar ar fi bine să încerc să-mi fiu măcar mie pe plac !!!!

P.S.
Nu aş vrea să se creadă că am făcut referire la sfaturile primite de la cei ce mă cunosc... persoanele de faţă se exclud

Prima întâlnire...apoi o viaţă!

În ziua de azi există o mare neîncredere în relaţiile dintre oameni. Noile relaţii trebuie să treacă probe de foc pentru a putea merge mai departe. Neîncrederea asta în oamenii de lângă noi este pe deplin justificată când ne uităm în jurul nostru câte nenorociri se întâmplă zi de zi. Totuşi nu trebuie să judecăm un om după o majoritate. Fiecare om este un individ, are o personalitate unică şi un comportament strict personal.
"Prevederea e mama înţelepciunii" este o vorbă înţeleaptă şi se aplică în viaţa noastră de zi cu zi. Să fim totuşi puţin curajoşi şi să spunem că uneori o prea mare prudenţă distruge din faşă orice început al unei relaţii. Părerea formată la prima întâlnire, este cea mai importantă. Asta nu înseamnă că la a doua întâlnire putem depăşi standardele pe care le-am avut la prima. Trebuie, când ne place cineva, să facem tot posibilul ca orice întâlnire sau trai de zi cu zi după ce lucrurile s-au clarificat între doi oameni, să fie ca în prima zi, când fluturaşii din stomac nu ne dădeau pace. Ştiu că e un lucru ideal, ca iubirea să reziste după ani şi ani, dar uneori trebuie să mai şi visăm şi să ne aducem aminte de prima întâlnire.
Ce este mai frumos decât să iubeşti cu adevărat sufletul pereche şi să-ţi doreşti fericirea lui alături de tine? Fericirea celui de lângă noi trebuie să fie o prioritate într-o relaţie, altfel acea relaţie va scârţâi sau mai rau, se va distruge. Ignoranţa la nevoile persoanei iubite erodează încet-încet relaţia. De aceea faceţi cadouri, nu neapărat valoroase, dar orice atenţie oferită iubitului sau iubitei contează.
Încrederea în persoana iubită dă şanse de reuşită într-o relaţie. Aşa noi simţim că ne putem bizui pe persoana respectivă şi simţim că este sprijinul nostru.

P.S.
Viaţa este o luptă continuuă şi trebuie să luptăm ca să răzbim...

România sinuciderilor

Am ajuns să ne sinucidem din disperare. Unde am ajuns oare? Unde ne-am dorit să ajungem şi ce am ajuns? Părerea mea e că nimic din lume nu merită sacrificiul suprem. O viaţă are fiecare şi nu trebuie să renunţăm la ea. Ce gândeşte oare un om care se sinucide? Eu spun că un moment de nebunie şi lipsa de luciditate te duce spre un asemenea gest. Un sinucigaş are un mod de gândire bolnav, care nu mai vede nimic decât sfârşitul pe care şi-l doreşte. De ce oare renunţăm la viaţă fără să întrebăm pe cei dragi, pe cei care ne iubesc dacă sunt de acord să murim? Lăsăm în urmă suferinţă, lipsa noastră distruge sufletele care ne-au iubit. La noi în România sinuciderile din disperare au ajuns la ordinea zilei. Nu ştiu parcă este o psihoză din care unii aleg să iasă doar prin gestul acesta extrem. Totul are cel puţin o rezolvare pe lume într-un fel sau altul. Trebuie să priveşti cu speranţă, deşi în condiţiile actuale e foarte dificil să faci asta...Speranţa nu trebuie să moară niciodată. Mamele noastre ne-au dat viaţă ca să o trăim, nu să o distrugem.
Viaţa asta nu este o vacanţă continuuă, e o luptă pentru existenţă prin care trecem. Unii născuţi cu noroc nu simt greutăţile vieţii, dar majoritatea se zbat în mocirla existenţei. Trăiţi-vă viaţa aşa cum este şi fiţi fericiţi că vă treziţi dimineaţa şi vedeţi albastrul cerului, trăiţi fiecare clipă din viaţă pentru că e unică.

P.S.
Pentru toate problemele vieţii există soluţii! Trebuie însă să căutam rezolvarea.

Iubirea şi sentimentele dispar

Ne îndreptăm încet şi sigur spre o distrugere completă a umanităţii. Ce ştiam odată despre lumea asta, va fi doar amintire. Copiii noştri vor trăi într-o societate bolnavă care a început deja să-şi arate colţii. Unii se îmbogăţesc peste măsura pe spinarea celor săraci. Vor apare lupte pe străzi şi anarhie generate de sărăcia care se prefigurează în întreaga lume. Criza alimentelor va fi punctul de plecare al căderii civilizaţiei noastre. O civilizaţie nu se sfârşeşte de pe o zi pe alta, dar cum toate lucrurile au un început acesta va fi semnalul de pornire. Iubirea şi sentimentele dintre oameni nu mai sunt cum ştiam noi odată. Ne schimbăm mereu partenerul, uităm să iubim cu adevărat omul de lângă noi şi mereu căutăm altceva decât avem. Fericirea omului stă în fericirea sufletului, a continuităţii pe plan afectiv. Părinţii noştri ştiau să trăiască o viaţă fără să se despartă, deşi nici atunci viaţa nu era roz. Internetul este o armă care distruge casnicii, strică prietenii vechi, dar şi leagă unele noi, neputând ştii niciodată cât va dura o legătură dintre un bărbat şi o femeie cunoscuţi pe reţea.
Auzeam nişte grozăvii înspăimântătoare care îmi întareşte sentimentul că lumea asta este pe ducă...se spunea că nişte părinţi într-o ţară mai săracă, schimbau sexul copiilor lor, în speţă din fetiţe le făceau baieţi, vezi doamne pentru ca să nu-şi mai bată capul cu măritişul. Omenirea a înnebunit, asta e sigur. Mai auzeam zilele trecute în SUA, s-au oficializat legăturile dintre homosexuali şi lesbiene. Lumea asta aşa cum ne-a dat-o D-zeu era bună şi normală. Treptat, toate valorile spirituale şi crezul că trăim în normalitate se risipesc ca un fum. E o lume anormală, plină de răutate şi violenţă în toate stadiile posibile. Omenirea într-un final se va autodistruge, iar ăsta este un lucru sigur. Când creezi arme care pot distruge o întreagă planetă, iar asta depinde doar de un computer şi nişte butoane, nimic nu mai este sigur în lumea asta. Îmi pare rău de copiii noştri şi de copiii copiilor noştri, de lumea în care vor trăi. Flagelul drogurilor, al etnobotanicelor ajung să distrugă generaţii întregi. Sinuciderile din deznădejdea şi lipsa de speranţă în ziua de mâine vor prolifera.
De ce distrugem această lume poate unică în tot Universul?

P.S.
Viaţa este un lucru atât de fragil ca şi iubirea dintre doi oameni. Lumea se întoarce încet, încet invers şi asta nu va aduce nimic bun. Sunt legi ale naturii care trebuiesc respectate. Orice încălcare a lor, nu face altceva decât ca totul să se întoarcă împotriva noastră.

O ţară blestemată..

Am ajuns să-mi fie scârbă de ţara asta şi de ceea ce se petrece zi de zi aici. Mi-e ruşine că sunt cetăţean într-o ţară a hoţilor, beizadelelor şi fărădelegi. Din păcate nu ne-am ales locul unde să ne naştem. Suntem şi vom rămâne o ţară de necivilizaţi, o ţară de manele, plină de mizerie la fiecare pas, dar cu pretenţii de ţară europeană. Mai degrabă suntem o ţară din lumea a treia, dacă ne luăm după nivelul în care se respectă legea în ţara asta. Suntem un popor jalnic şi eu unul regret timpurile comunismului. Nu zic că era foarte bine atunci, dar parcă exista mai multă egalitate între oameni. Astăzi prăpastia dintre cei săraci care n-au ce pune în farfurie şi cei bogaţi care se lăfăie în vile luxoase, se adânceşte din ce în ce mai mult. Cel mai bun lucru pentru cei care au curajul să înceapă o nouă viaţă civilizată, ar fi să fugă de aici cât mai pot. Aici e o ţară de mafioţi, de hoţi şi de "băieţi deştepţi". Începe să-mi fie scârbă rău de ţara asta.

FRICA

Trăim de atâtea ori cu frică încât uităm cum e să trăim fără ea. Ne pierdem de multe ori de noi, fugim de ceilalți, evităm să trăim, doar pentru că ne temem. Martorii fricii noastre, tăcuți, ne amintesc că trecem pe lângă oportunități, ratăm ocazii și pierdem timp, ascunzându-ne. Din frica de a ne asuma riscuri, de a face lucruri noi, de a confrunta necunoscutul, de a descoperi și schimba ceea ce nu ne place, facem compromisuri, ne îndepărtăm de noi și de cei din jur, evităm din ce în ce mai multe situații, până când ne izolăm în singurătate, ne pierdem încrederea și speranța. Nu ne putem permite să ne ”jucăm” cu frica, nu o putem controla pentru că ajunge să ne controleze ea. Putem lupta cu gândurile care ne fac să ne temem, putem să ne învingem frica dacă alegem să nu mai fugim ci să o ”privim în ochi”, demonstrându-i că nu ne poate face să fim victime atâta timp cât o vom confrunta. Doar așa putem deveni curajoși, iar experiențele hrănite de teamă, vor rămâne în urmă, ca martori tăcuți ai fricii noastre.

P.S.
Îmi este frică doar de mine...

Valoarea vieţii noastre

De multe ori în viaţa noastră eşuăm, suntem şifonaţi şi prinşi în noroi de deciziile pe care le luăm şi de circumstanţele care ne apar în cale. Ne simţim ca şi cum nu am avea nici o valoare.
Dar indiferent de ceea ce s-a întâmplat sau se va întâmpla, tu nu îţi vei pierde niciodată valoarea. Curat sau murdar, şifonat sau neşifonat, tu vei rămâne de nepreţuit pentru cei care te iubesc.
Valoarea vieţii noastre nu constă în ceea ce facem sau pe cine ştim, ci în ceea ce suntem.
Tu eşti special…Nu uita asta!

P.S.
Ţine minte că te-ai născut pentru a-ţi trăi viaţa, nu trăi doar pentru că te-ai născut! Nu merge pe drumul pe care te poartă viaţa, du-ţi viaţa pe drumul tău.

Diferenţa dintre umbre şi realitate

Constat cu amărăciune că din ce în ce mai puţină lume este ancorată în realitate. Culmea este că în loc să vadă ceea ce este lângă ei, se uită pe perete la umbra proiectată având impresia că ceea ce văd este de fapt ceea ce au lângă ei. Spre exemplu: multă lume vede un vârcolac hamesit pe perete şi se sperie şi fuge care încotro, când de fapt era doar un amărât de bişon care cască. Preferăm să trăim în lumea umbrelor de pe pereţi, decât în realitate. Asta se întâmplă şi în relaţiile interpersonale. Am auzit frecvent laude despre diverse persoane şi când colo nu erau decât descrieri ale umbrelor unor gândaci pe pereţi. Foarte puţină lume îşi arată adevărata valoare şi mai grav este că au început şi ei să creadă că umbra poate înlocui realitatea. Un om puternic nu îşi arată niciodată adevărata putere pentru că de fapt nu are nevoie. El din contră se arată mai slab puţin pentru a putea să interacţioneze cu ceilalţi altfel toţi s-ar feri din calea lui. Recent am întâlnit oameni care au atât de adânc înrădăcinată ideea că umbra e realitatea, că până şi atunci când o dau rău de tot în bară, muşcând mai mult decât pot mesteca, în loc să scuipe, nu mai respiră şi preferă să se autodistrugă. Un om puternic îşi cunoaşte limitele, pentru că numai cunoscându-şi propriile limite, îşi poate aprecia corect adversarii. Societatea fără conştiinţa de sine, ne va duce la alienare rapidă. Vom fi toţi învingători, toţi în vârful piramidei sociale. Şi unde ne este baza? De fapt baza va fi acolo, numai că nu îşi va mai accepta condiţia proprie. Şi astfel, nu mai spun unde vă duce, pentru că eu sunt cu mult mai bătrân şi îmi aduc aminte, dar voi majoritatea interlocutorilor sunteţi prea tineri să vă amintiţi.

Cosmetizare

Ne cosmetizăm viața când încercăm să fim ca alții, fără să știm de fapt cum suntem noi, când ne căutăm modele în exterior și ne rătăcim de modelul din interiorul nostru, când facem din valorile altora, propriile noastre valori. Ne cosmetizăm viața când nu avem îndrăzneala de a ne arăta lumii așa cum suntem, sau când nu știm exact cum suntem, când am preluat standardele altora pentru că nu le-am știut crea pe ale noastre.

PROPORŢII

Învingătorul ia totul, nu, învingătorul doar expune tot.
Capacitatea de a fi împreună, nu vitrina ne determină să construim. Nu putem evolua în replici, suntem evaluați abia după ultima pagină și acolo se află prima privire, cea care ne-a dezvăluit direcția.
De ce nu durează toate relațiile, de ce nu este păstrată cea mai dorită persoană? Pentru că viața ne pune în fața deciziilor pe care nu suntem în stare să le luăm, dar le acceptăm dacă celălalt le determină.
Sporadic ne gândim, ne întoarcem la persoanele care ne-au părăsit: măcar au ştiut ce vor, au avut puterea.
A lua o decizie și a o duce până la capăt are o notă de plată pe care cel ce pare înțelept și nu radicalul nu o poate suporta, dar nici nu poate păși apoi mai departe. Celui care a mers mai departe i se cer doar răspunsuri, întrebări are toată lumea, diferența este că el și le pune și tocmai de aceea are răspunsuri.


P.S.
Este important să-i poți spune oricând celuilalt: Bună, frumusețea se plimbă între mine și tine.

Deci …. nu mai suport cu căldura!

Nu mai ştiu pe unde să mă bag la umbră cu limba pe umăr şi capul sub presiune! Sunt nouăzeci la sută apă şi îmi e tare teamă că o să mă evapor dacă mai continua aşa. Mă frige volanul, clanţa la uşă, asfaltul, mă frige până şi tricoul pe spate! Ce mai …. sunt fript la foc mic şi simt că în curând mă lipesc de tigaie! Mă mai întreabă câte un coleg dacă “m-am copt la minte” ! …. dacă aşa te coci la minte, nu merci! Lasă-mă aşa, mai bine sănătos şi sărac decât bogat şi bolnav!

Cum o fi acum la mare pe şezlong cu berea rece în mână ???.....

UN PAŞTE FERICIT!

Paştele este unul din acele puţine momente de peste an când ne oprim puţin din agitaţia vieţii de zi cu zi şi ne privim sufletele, ne amintim şi medităm la cuvinte precum: credinţă, speranţă, lumină, iertare, încredere, răbdare. Ne gândim la un sens al vieţii şi la un nou început şi ne propunem să fim mai buni şi mai îngăduitori cu semenii noştri, să le acordăm mai multă atenţie, să le umplem viaţa de bucurie şi să-i ajutăm să-şi îndeplinească dorinţele. Fie ca Învierea Domnului nostru Iisus Hristos să aducă în inimile noastre pace, bucurie, fericire şi să ne lumineze calea vieţii.

Sărbători senine şi pace în suflet !

Nesimţire

Un prost - pur şi simplu un prost (comparaţiile cu animalele nu-şi au rostul şi apoi, le-am jigni!) mi-a schimbat parola de messenger. Bun şi ce-ai câştigat cu asta prostu' pământului? Ţi-ai arătat muşchii de programator, se cheamă hacker parcă, adică cei care distrug, de dragul de a distruge. Ce-aş putea să-i urez unui prost? Însănătoşire grabnică !!!

Mi-am pus pofta-n cui

Pentru că:
M-am săturat de puterea minciunii, sau de minciuna puterii !
M-am săturat să fac parte din turmă, vreau să fiu oaia neagră!
M-am săturat să rătăcesc în tranziţie, declar nulă luminiţa de la capătul tunelului!
M-am săturat să strâng cureaua, simt că mă sufoc!
M-am săturat să-mi trăiesc clipa, vreau să prind şi ziua de poimâine!
M-am săturat de monici, ogici, pepici, onici şi alţi pitici care cică dau bine pe sticlă, mi se înceţoşează ochii!
M-am săturat de prostituţia intelectuală, de moguli şi ciutaci…asta o fi legalizată ?!
M-am săturat de bombe sexi, militez pentru pace!
M-am săturat să mi se spună "de ce te agiţi"...pentru că-s viu!
M-am săturat să constat că trebuie să muncesc 10 ani pentru ceva ce altul poate primi moca într-o zi…cine munceşte e fraierul perfect !
M-am săturat să fiu luat de prost, deşi, dacă mă uit în jurul meu prind curaj!
M-am săturat să sper că poate va fi mai bine la anul, mai sigur peste mulţi, mulţi ani!
M-am săturat de iernile false, ba e frig, ba e cald, azi plouă, mâine ninge, mi-e dor de iernile de altă dată cu zăpada care scârţie sub picioare.
M-am săturat de tradiţiile cu moşi şi babe…vreau cu blonde!
M-am săturat de mine, lumea nu-i perfectă şi nici eu
M-am săturat să mă satur!
M-am săturat să înghit!
Am ajuns la satietate...
Atunci, de ce mi-e foame?

Bucuria schimbării

Poate ai simţit şi tu în ultimul timp o stare de nelinişte plutind în aer. De fapt, nu timpul s-a accelerat, ci evoluţia noastră. Trăirile s-au intensificat şi nimic nu va mai fi la fel, pentru că totul se schimbă.
Vreau să-ţi transmit bucuria schimbării. Fie că ne convine sau nu, schimbarea e o lege universală, ea face parte din viaţa de pe acest pământ, pentru că nimic nu rămâne la fel o veşnicie. Natura se schimbă, vremea se schimbă, animalele şi plantele se schimbă în funcţie de anotimp.
Indiferent de schimbările globale care se anunţă, nu ai niciun motiv să-ţi fie teamă, pentru că acestea fac parte din însăşi natura fiinţei tale. Tot ce se află înăuntrul tău se reflectă în afara ta. Pentru a evita suferinţe inutile, nu te opune schimbării, las-o să treacă prin tine.
Schimbarea e o necesitate, omida trebuie să se schimbe pentru a deveni fluture, oul trebuie să se spargă pentru ca puiul să iasă. Ce poate fi mai frumos de atât? Însă pentru asta e nevoie să întâmpini schimbările păstrându-ţi liniştea interioară, pentru că marea nu e învolburată decât la suprafaţă.
Să ne pregătim pentru orice schimbare, aşa cum se pregăteşte o femeie însărcinată să devină mamă, cu acelaşi entuziasm cu care gazda îşi aşteaptă oaspeţii mult aşteptaţi, cu bucuria cu care natura se pregăteşte pentru primăvară.
Deschide-ţi inima şi mintea pentru ca ceva nou şi special să-şi facă loc în viaţa ta, aşa cum un boboc de primăvară se deschide sub mângâierea razelor de soare, pentru a se transforma în floare. Dar pentru ca iubirea şi divinul să pătrundă în tine, e nevoie să le faci loc.
Aruncă la gunoi tot ceea ce e vechi în tine şi nu-ţi mai foloseşte, toate convingerile şi prejudecăţile care te ţin în loc şi nu te ajută cu nimic, toate relaţiile care creează dependenţă, toate legăturile şi obiceiurile nesănătoase şi uită tot ce ai învăţat şi nu se aplică. Aşa cum corpul are nevoie de o cură de detoxifiere pentru a redeveni sănătos, tot aşa şi sufletul şi mintea au nevoie de purificare.
Nu te vei putea bucura de o haină nouă dacă tu continui s-o porţi pe cea veche. Renunţă la tot ce e toxic în lumea ta, pentru ca însăşi viaţa ta să devină o primăvară reîmprospătând totul în jurul ei, precum se răspândeşte parfumul narciselor în adieri primăveratice.

Omul şablon

Îl compătimesc pe cel ce-şi trăieşte un rol. L-a marcat, l-a trasat şi, după ce şi-a creat un tipar de persoană în minte, se străduie să fie acel personaj. Îşi calculează vorbele şi faptele, îşi înfrânge pornirile, şi încearcă să-şi direcţioneze şi să-şi modeleze sentimentele către persoane care se potrivesc tiparului. Nu vede pe cineva şi se îndrăgosteşte, el caută pe cineva care să se încadreze în ramă. E genul de om care citeşte o carte pentru că a auzit că le place altora care s-au afirmat, încadraţi şi ei în şabloane. Genul de om căruia îi place un om de zăpadă pentru că aşa s-a instruit că e romantic. Va reuşi el să studieze forma morcovului ce ţine loc de nas, să-i placă indiferent cât de imperfect ar fi?
Poţi vorbi tu, omule-şablon, cu omul de zăpadă? Îţi va răspunde vreodată? Vei auzi povestea lui? Oamenii de zăpadă sunt telepaţi, ei pot citi sufletele şi dupa ce te cunosc iau forma sufletului celui care îi priveşte. Ei pot fi blajini sau indiferenţi. Duioşi sau doar o formă rece, simbolic umană, construită din picături mici de apă, îngheţată.
Omul-şablon trăieşte ca ceilalţi oameni, are prieteni, are familie. Toţi trebuie să se încadreze în ramă, să se potrivească, fiecare trebuie să-şi ocupe poziţia care i-a fost desemnată. Altfel cum ar putea personajul să-şi îndeplinească menirea? Dacă cineva nu se potriveşte, este repudiat şi înlocuit. Omul-şablon este sigur pe el şi dominant, el ştie întotdeauna ce are de făcut, doar personajul lui a fost zămislit după convingeri şi tipare prestabilite.
El ştie ce este bine şi ce e rău. Nu are rost să te cerţi cu el, are întotdeuna dreptate, aşa trebuie să fie. Nimic nu trebuie să fie surpinzător, nici exaltările sufletului, nici bucuriile neplanificate.
Ce nu ştie omul-şablon este că exteriorul lui nu e totuna cu ce e în interiorul lui, nu poate controla ce se întâmplă în el. Şi oricât ar încerca să-şi modeleze sentimentele şi dorinţele, acestea nu ţin cont de ordinea şi direcţia impusă. Le refuză, aşa cum îşi refuză viaţa, care s-a terminat când a hotărât să-şi asume rolul. O viaţă previzibilă, plictisitoare şi anostă.
Omule-şablon, ce te sperie dacă laşi viaţa să-ţi facă surprize? Comportă-te cum îţi vine, manifestă-te sincer şi vei vedea că oamenii vor aprecia mai mult sinceritatea şi slăbiciunea, decât o imagine fals idealizată şi controlată. Scapă de şabloane, scapă de previzibil, lasă sufletul în voia lui, să urce culmi sau să coboare prăpastii.
De câte ori poţi să pierzi un om?.... De fiecare dată când îţi lipseşte...

Masacrul

Mă întreb de foarte multe ori, privind spre celelalte specii de pe pământ, apoi privind spre oameni, ce ne dă nouă puterea să maltratăm cu bestialitate orice altă fiinţă care din punctul nostru de vedere nu se află în vârful piramidei noastre de valori? Sigur, îmi veţi spune că omul a primit puterea de a conduce toate specile pământului din ordin divin.
Acum, toată povestea asta poate că încă mai prinde la cei fără un gram de căpăţână şi o frimitură de suflet, dar dacă vreţi să înţelegeţi mai mult, atunci aveţi nevoie de răspunsuri mai mari. Totuşi, ce ne face pe noi, oamenii, să profităm de toate bogăţiile acestui încântător pământ, fără a da absolut nimic în schimb? Apoi, ce instinct normal poate fi numit acela în care după atâţia mii de ani de civilizaţie, încă mai trăim de pe suferinţa celorlalte fiinţe, omorând cu bestialitate absolut orice specie, că deh, avem noi impresia că nu se ridică la valoarea noastră??!! Cum putem afirma că tot ce e sub noi e fără importanţă? Cine poate să ne dea această putere? Dacă noi nu percepem simţămintele unei alte specii, deoarece suntem dezvoltaţi în alt mod, putem spune că celelalte specii sunt fără de valoare, iar noi putem face absolut orice vrem cu ele? De unde a pornit toată această justificare că noi, oamenii, avem puterea absolută pe acest pământ? Acest instinct a rămas pe undeva, primitiv. Lupta între specii. Poate că în trecut nu am avut această putere, iar acum când o avem, ne e frică să nu o pierdem. Apoi, încet, am inventat, tradiţia, adică obiceiurile implementate adânc în fiinţa noastră, iar instinctul nostru primitiv a fost transformat încet şi toate nemerniciile noastre au fost acceptate ca purul adevăr. Peste toate a venit religia, apoi politica şi economia, iar acum fără să observăm ne distrugem încet planeta cu toţi locuitorii de pe ea. Şi aici mă refer la toate speciile pentru care de foarte multe ori nu avem niciun gram de bunătate. Dar cum am putea avea dacă nici măcar pentru noi, pentru fiinţa noastră nu avem un gram de iubire? Cum am putea să înţelegem această lume, viaţa, fiinţele ce ne sunt aproape, dacă noi nu ne înţelegem nici măcar pe noi?? Din păcate, omul înţelege totul doar prin prisma banului. De aici porneşte totul. ” The Cove ” este genul de documentar că te trezeşte, te zguduie din rădăcini, te pune pe gânduri, iar în final primul gând care îţi trece prin cap este ” trebuie să fac ceva!! “.
Problema ar trebui pusă altfel. În primul rând noi nu am ajuns la stadiul de om. Acest stadiu de om presupune o conştiinţă înaltă şi o imensă compasiune faţă de orice. Suntem doar la stadiul de animale inteligente, care abuzează de o jucărie, acest soi de inteligenţă diabolică, care nu este acelaşi lucru cu înţelepciunea. În stadiul de animal nu e nicio noutate faptul că vrei să profiţi de situaţia ta superioară şi să devorezi totul în jur. În mod paradoxal există animale la fel de inteligente, dar care dispun şi de compasiune, ele nu au însă acces la tehnologie atât şi se pare că acestea sunt întradevăr delfinii. Să nu uităm cum se spunea în Matrix, că suntem nişte viruşi care devorăm totul în cale. Aşadar chestia cu oamenii, este doar o transfigurare, asupra noastră, poate, cine stie? Dar slabe speranţe.


P.S.
Specia umană superioară? Pe departe, sunt atâtea lucruri care ne depăşesc, profităm de inocenţa, puritatea, frumosul a tot ce ne înconjoară, distrugând totul încetul cu încetul. Deja se văd atâtea semne ale lăcomiei, inconştienţei umane şi a curiozităţii care într-un final vor ajunge la apogeu.

Transformarile Iubirii

Într-o viaţă, aproape normală, bărbatul trece – în viziunea femeii – printr-o serie de transformări zoologice, unele complet ilogice.
La început e puişor, puiuţ, pui, iepuraş, gândăcel, motănel, mieluşel, cocoşel, ursuleţ, bursuc şi mânz. Apoi devine armăsar, taur, leu, leopard, tigru, iepuroi, dulău, cârlan, cintezoi şi cocoş.
Uşor, uşor, se transformă în popândău, măgăruş, ţap, berbec şi viţel. Spre final, ajunge guzgan, papagal, sconcs, gorilă, urangutan, dinozur, caşalot, mastodont, măgar, porc şi, inevitabil, boul dracului.
Cu totul altfel se pune problema, când e vorba de femeie…
Porneşte de la privighetoare, mierlă, ciocârlie, vrăbiuţă, gândăcel, şoricel, pisicuţă, broscuţă, furnicuţă, albinuţă, libelulă şi trece spre porumbiţă, maimuţică, fâţă, vulpiţă, pupăză, bufniţă şi buhă, ajungând la viespe, viperă, lipitoare, ciocănitoare, cucuvea, cloşcă, gâscă, hienă, căţea, balenă şi, evident, vaca Domnului.
În concluzie, mare e grădina ta, Doamne, plină de gângănii, lighioane şi animale de tot felul…Cum se mai spune în popor, numai om să nu fii!

"Brizbriz-uri" din bazarul sufletului meu

Fericirea vine din lucruri mărunte!
Susţin asta cu tărie aşa cum susţin şi că materialul nu aduce fericirea, ci doar o întreţine într-o oarecare măsură. De ce? Pentru că apreciez orice lucru mărunt care mi se întâmplă. Am învăţat să mă bucur pentru orice nimic, atunci când am văzut ce înseamnă greul, şi mi-am dat seama că în orice secundă, tot ce-a fost frumos odată ar putea să nu mai existe..
Mă bucur când văd un bunic cu nepotul de mână, mă bucur când ajut o bătrână să-şi coboare plasele din troleu (ceva rar pentru Bucureşti), mă bucur când văd copiii în parc sau alergând după porumbei, mă bucur când văd o mamă cu fiica împreună în oraş la cumpărături, mă bucur când întâlnesc oameni deschişi la minte, mă bucur chiar şi atunci când găsesc liftul la parter şi nu mai trebuie să aştept să coboare. Mă bucur când văd oameni fericiţi, culori, prosperitate, progres, fericirea de pe chipul unui copil ce-a primit o jucărie, sau când mă întorc din drum şi întind o bancnotă unui cerşetor ciung, murmurându-mi în gând "Maybe is Jesus!"
Însă, aş vrea să văd mai multă bucurie, fericire şi implinire. Merită oare o viaţă atât de scurtă să fie trăită pe fugă? Să fim "blocaţi" mereu între job şi o pauză de masă, sau plata unei facturi şi o fugă la piaţă? Uneori mi-e ciudă că trebuie să mai şi dorm nopţile (partea pasivă din vieţile noastre, care se iroseşte fără rost).
Sunt de părere că nu poţi face viaţa mai lungă însă o poţi face mai "lată". Deci, am putea trăi mai intens preţuind fiecare lucru mărunt şi oamenii din viaţa noastră.

Delicii tăcute...

Îmi plac dimineţile de sâmbătă. Mi-ar fi greu să trăiesc fără muzică şi îmi place mult ciocolata, orezul cu lapte şi mierea de salcâm. Îmi plac oamenii şi sentimentul pe care îl am, atunci când îmi sunt în preajmă cei potriviţi. Îmi place parfumul cu miros de lămâi verzi, narghileaua cu aromă de mere verzi şi ochii negri cu gene lungi. Îmi place iarna când mă cuibăresc la căldură, îmi place muntele şi briza de culme cu arome de fructe de pădure şi iarba rece atingându-mi pielea...Îmi place atunci când merg pe stradă sau în mijloacele de transport să observ oamenii şi să-i privesc în ochi. Îmi plac discuţiile care pornesc de la subiecte banale şi se dezvoltă până la revelaţii profunde. Îmi place să râd până-mi dau lacrimile şi îmi plac oamenii optimişti. Îmi place să am încredere în mine. Îmi place să ascult oamenii şi să admir nudurile. Îmi place îngheţata de ciocolată şi primăvara. Îmi plac necunoscuţii care-mi schimbă profund viaţa din senin. Ador culoarea albastru şi artificiile. Îmi place numărul 10 şi toate coincidenţele fericite şi zâmbetele pe care mi le-a adus până acum. Îmi place când pot asculta ploaia şi îmi place să iau lumea în braţe. Îmi place să dansez şi îmi plac oamenii care, deşi se ştiu superiori, fac să pară că a împărtăşi e ceva natural şi plăcut. Îmi plac lăcrămioarele şi îmi place să merg desculţ şi fără umbrelă prin ploile calde de vara.
Prea multe îmi plac....

CE NE DORIM CU ADEVARAT?

Alergăm prin viaţă şi ne zbatem în acest zbucium din care parcă nu mai ieşim, ca într-un final să ne oprim şi să ne întrebăm: ”Ce vreau eu de fapt?”.
Promitem multe, facem puţine, luăm totul, oferim nimic, urlăm, tragem, ţipăm, minţim, pervertim lumea cu ce apucăm, dăm din coate şi apoi ne oprim istoviţi, fără nici o direcţie şi fără nici un ţel. Bârfim, rânjim cu răutate, jignim, atacăm pe la spate, uneltim, ne purtăm necivilizat, apoi ne batem cu pumnul în piept şi urlăm că suntem ”oameni”, că suntem ”fiinţe superioare”.
Vedem maşini luxoase, case mari, haine scumpe şi ne dorim şi noi. Credem că asta ne aduce fericirea care lipseşte. Pentru că da, lipseşte ceva. Ne bem minţile, ne înceţoşăm gândirea şi căutăm ”efecte tari”. Facem promisiuni deşarte, mărturisim iubiri neexistente şi furăm inimi şi trupuri pentru simpla plăcere. Ne-am creat propria Divinitate şi ne proslăvim eul.
Ce ne dorim cu adevărat? Putere, control, să dominăm? Ce ne mulţumeşte, pe noi, oamenii? CE?
Omule, opreşte-te o clipă din alergarea ta şi gândeşte, CE VREI de la viaţă?

Motivaţia

Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o epocă motivată, într-o epocă în care vitalitatea să dea naştere unor urme de neşters şi în care convingerile şi ideile să formeze sau să influenţeze profund existenţa viitoare. Aşa cum antichitatea spune poveşti despre zei şi piramide, cum Evul Mediu vorbeşte despre cruciade şi inchiziţie, cum mai recent anii '60 militau pentru libertate, nonviolenţă şi în America se lupta cu convingere împotriva rasismului. Şi, de ce nu, aş asista la curente care să dea naştere unor opere memorabile. Se întâmplă să realizez că asist însă la vulgaritate, mondenităţi obscure însă etalate pe post de ,,brad de Crăciun'' , lupte intestine din nou promovata politică televizată postdecembristă şi debusolarea generală legată de ziua de mâine. Se vorbeşte despre lideri care nu există, se iau în derâdere nume prestigioase ale culturii noastre şi se promovează mediocritatea în locul vârfurilor, ba, mai mult, se creează tipare de un absurd desăvârşit!
De ce scriu aşa ceva? Pentru că am avut revelaţia întrebării careia nu i-am găsit răspuns, pe care mi-a pus-o copilul meu: ,,Ce aş putea să mă fac când voi fi mare? '' Chiar....cum poţi explica unui copil ce înseamnă motivaţia ca şi concept individual sau general? Cum să exemplifici că ţelul unui individ nu se poate desprinde de cel al epocii în care trăieşte? Pare pretenţios, dar în realitate individul evoluează odată cu societatea şi nu cred că este numai un truism. Aşadar, uite o întrebare care naşte încă o alta! ...Din civilizaţia Renaşterii s-au născut şcolile, arhitectura şi tipograful. Din droguri şi convingerile anilor '60 s-au născut ,,Flower Power'' şi muzica psihedelică a lui Pink Floyd. Din drogurile secolului 21 se nasc averile ,,baieţilor deştepţi'', corupţia şi cultura de cartier care nu are nimic înălţător. Cum de regresăm într-atât de mult încât să acceptăm banalul, sărăcia, absurdul, ipocrizia şi platitudinea într-o epocă pe care o socotim superioară celor precedente? Poate cineva să dea raspuns copilului care pune întrebări? Eu....mă mai gandesc!

NOI ŞI TEATRUL GRATIS

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali.
Şi suntem, reuşim, uneori. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac.
Câteodată, stau şi analizez, observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi înveliţi în zahăr.
Dimineaţă de dimineaţă dăm "cortina" la o parte, ne punem "masca" şi hainele de "scenă" şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust.
Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi....
Uităm că orice spectacol se "plăteşte" la sfârşit.

MARTISOR

Felul în care Românii sărbătoresc venirea primăverii este unic.
Mărţişorul dăruit în zorii primei zile din martie se purta 12 zile, uneori chiar până la vederea primului pom înflorit, apoi se atârna de ramurile înflorite, crezându-se că tot astfel va fi şi anul celui care l-a purtat.
1 Martie este în calendarul ortodox ziua Evdochiei, o femeie martir, numită şi Dochia. Sărbătoarea este anterioară timpurilor creştine, Dochia fiind un personaj păgân.
Simbolul şnurului realizat din cele două părţi răsucite, una alba şi cealaltă roşie, a fost iniţial folosit de daci, înainte ca romanii să-i cucerească. La cea vreme şnurul era alcătuit din alte două culori: alb şi negru. Culoarea neagră reprezenta lâna neagră data de Baba Dochia norii sale, şi simboliza întunericul iernii. Partea albă simboliza lumina primăverii.
Lâna s-a schimbat, conform legendei, din negru în roşu prin sacrificiul fetei. Din această cauza partea roşie din mărţişor reprezintă sângele şi sacrificiul.
În zilele noastre, mărţişorul este un simbol al primăverii care va să vină, iar realizarea lui a devenit o adevărată operă de artă. Oamenii oferă cu multă plăcere de 1 Martie marţişoare celor pe care îi iubesc, ca simbol al admiraţiei lor, ca respect şi stimă specială pentru doamne şi domnişoare.

Vacanta 2011

Gata, 2010 a trecut, am vizitat ce-am vizitat, acum ce facem în 2011?
Cam pe unde aţi avea de gând să vă relaxaţi anul ăsta? Vreo idee, vreo sugestie, ceva?