Zero TV

Până și umbra s-a plictisit să mă urmeze. Și-a tras concediu fără plată și-a emigrat în Algeria, rugându-se în gând să fie luată ostatică. Ducă-se!
Să presupunem că aș putea lăsa în urmă curiozitatea copilului de grădiniță care întreabă ceva doar pentru ai înnebuni pe adulți. Mai putem presupune că nu sunt invidios pe surzi. Când nu vor să audă, închid ochii. Mda!
Și îi închid, strâns, dar tot mă frământă... Gândul mă înnebunește. Paralizant!
Orice am încercat să fac zilele astea, fu fără rost, inodor, casabil și neterminat. Nici mațele n-au îndrăznit să-mi ghiorăie. Doar mintea mi se tot frământă, ca o fabrică de pâine falimentară. Liniște!
De ce? Întrebări vetuste mă amețesc și îmi fixează privirea de un perete. Gol!
De ce, Doamne tu cu puterile tale lași să se întâmple asta?
Și niciun arhanghel nu-i trimis cu vești, lăsat fiind să descopăr singur marile răspunsuri.

Cum, mă, să închidă ăștia otv-ul?

An nou - un nou început ?

Un nou început? Cum vine asta? Este ca atunci când se termină o carte și începe alta? Ce am terminat la 31 decembrie? Am pus punct la toate? De ce să luăm totul de la început? De ce să nu continuăm "continuarea"? Dacă în ultima clipă a anului trecut s-a născut o speranță? Să o omarâm în prima secundă a anului care a început? De ce?

Cred că nu e nevoie să o luăm mereu de la început! Trebuie să mergem cu îndrăzneală în continuare, dar în creștere continuă: să crească bucuria, optimismul, pacea și liniștea în suflet, succesul și realizările! Pentru că ele au fost și în anul care a trecut! Iar ceea ce nu ne-a plăcut nu trebuie să fie îngropat într-un cimitir al neîmplinirilor și lăsat undeva precum un mormânt părăsit! Deci, să continuăm!

Cronica revelionului bucureștean

REVELION 2013 sau ÎNDOBITOCIREA MERGE ÎNAINTE. Din apelurile televiziunilor a lipsit doar fraza ”VENIȚI ÎN PIAȚA CONSTITUȚIEI ȘI TRAGEȚI-VĂ UN GLONȚ ÎN CAP!”
Noaptea de Revelion 2013. La orele 22.00, pe toate programele de televiziune din România crainicii și crainicele au început să apeleze oamenii să iasă pe străzi și să se strângă în piețe în cinstea ”marelui eveniment”.
Pe România TV ambii prezentatori ieșiseră în platou și se întrebau unul pe altul cu îngrijorare: ”Oare ne vom ridica și noi, românii, la nivelul locuitorilor celorlalte țări civilizate? Vom ieși pe străzi și noi cu toții? Vom celebra și noi revelionul în stradă ca și ceilalți oameni din țările avansate?”
După care, reunindu-și forțele, cei doi începeau să strige din nou la unison către telespectatori: ”Veniți în Piața Constituției! Bucureștenii au sosit deja aici având la ei ceai, bidoane de vin fiert, este distracție mare, vor veni și niște circari să se cațere pe zidurile clădirilor! Veniți! Veniți! Veți auzi concerte ale unor trupe muzicale, veți vedea lucruri interesante”.
Pe Realitatea TV aceleași apeluri, plus o lozincă mare care traversa tot ecranul pe banda de jos: ”Distracție cât Casa Poporului!”. Două prezentatoare vopsite blond platinat, se bâțâiau lângă un brad pipernicit în care licăreau câteva becuri și strigau ceva cam în genul: ”Veniți în Piața Constituției! Veți vedea ceva nemaipomenit! Dăm legătura cu Piața Constituției! Iată că sunt copii și mulți adulți care se pregătesc să întâmpine Revelionul în Piața Constituției! Veniți, veniți! Nu pierdeți ocazia, iată facem legătura în direct cu Piața Constituției!”
În Piața Constituției peste șaptezeci de mii de bucureșteni stând ca peștii în năvod, lipiți unul de altul, gâfâind, cu priviri fixe, sticloase, priveau cu gâturile întinse ca hipnotizați, către scena imensă pe care se afla o orchestră în care niște inși zdrăngăneau la niște tobe. Un grăsan nebărbierit, cu o barbă țepoasă în care cu greu l-am recunoscut pe Horia Brenciu, fugea de la un capăt la altul al scenei sărind din când în când într-un picior și strigând din adâncul bojogilor în microfonul pe care-l ținea în dreptul gurii: ”Ceeeooooo!…Meooo!….Ceheheoooo!…”
Și șaptezeci de mii de bucureșteni (mulți oameni respectabili, cu părul cărunt) îi răspundeau răcnind la unison: ”Beheheeooo!…Beheheeeooo!”
Iar Horia Brenciu continua să alerge și să sară într-un picior pe scenă și să strige lungind cuvintele aiurea: ”Avem nevoieeee de vocileeeee dumneavoastrăăăăă! Strigați după mine! Ceeeoooo!… Heoooo!…Ceheeeeooo!..”
Și zecile de mii de bucureșteni răcneau: ”Beheheeeooo!..Beheheoooo!.”
”Ieșiți pe străzi ca să vă petreceți Revelionul afară, sub cerul liber! Nu pierdeți ocazia!” îndemnau febrile toate televiziunile.
Zeci de reporteri de televiziune postați și pitiți prin toate cotloanele Bucureștiului și zeci de crainici de televiziune mimând entuziasmul chemau lumea să iasă afară din locuințe. Mesajul era: ”Ieșiți din case! Părăsiți-vă locuințele și ieșiți pe străzi! Veniți în piețele Capitalei! Acum!”
Nimeni nu știa de ce trebuia să-și părăsească la ora aceea casa, dar oamenii ieșeau din case, părăseau blocurile și o apucau aiurea pe străzi ca niște mulțimi pornite în bejenie.
Pe cele trei posturi tv ANTENA, crainicii și știristele rânjind cu gura până la urechi arătau imagini din piețe și de pe străzi și turuiau ca mitralierele aceleași cuvinte care se repetau obsesiv: ”fericire, bucurie, cantec, jocuri, spectacol, vedete, plăcere, nemaipomenit, distracție”.
Adică se inducea în subconștientul telespectatorilor că fericirea, distracția și bucuria nu se găseau în casa ta, în sufrageria luminată și călduroasă, lângă masa de Revelion și lângă familia ta ci afară, în bezna și frigul nopții, pe stradă, între străini. Poate chiar în canalele Bucureștiului. Probabil că bucureștenii s-ar fi băgat cu toții prin canalele Capitalei dacă reporterii de televiziune ar fi strigat: ”Veniți să vă petreceți Revelionul în canalele Bucureștiului, alături de aurolaci, drogați și cerșetori! Este o fericire nemaipomenită să faci Revelionul într-un canal, e cool, vă asigurăm! Ceva măreț!”
În Parcul IOR, pe o scenă uriașă, se bâțâia dând din cap și agitându-se un individ jegos, nespălat, cu fes pe cap. Vorbea repede celor patruzeci de mii de bucureșteni într-un microfon pe care-l ținea în dreptul gurii, rostind cuvintele grăbit, de parcă ar fi ținut un discurs rapid la o adunare în scopuri caritabile: ”Să ne iubim… și să călătorim… și să mă întâlnesc cu prietenii mei…hopa…și să beau cu ei! … Sunt sătul de patul meu de-acasă…Și cearșafurile nu mai îmi zâmbesc…casa mea nu mai îmi place…” etc.
Cuvintele purtătorului de fes se distingeau greu, curgeau repede, unul după altul, n-aveau nici un sens și abia într-un târziu am înțeles că diareea aceea verbală era un ”cântec” și că individul de fapt ”cânta”. Iar cei patruzeci de mii de bucureșteni adunați pe lângă scenă în Parcul IOR, înghesuiți unul în altul, îl priveau cu ochii ficși și sticloși și cu priviri rătăcite. Unii dintre ei erau îmbrăcați sumar, de parcă tocmai atunci îi ridicase Securitatea din paturi și-i adusese cu forța acolo. Oamenii nu se bucurau și nu păreau entuziasmați. Păreau pur și simplu hipnotizați. Privindu-i, am avut pentru o clipă impresia că dacă în acele momente televiziunile ar fi strigat: ”Cei care aveți arme, luați-vă armele și veniți în Piața Constituției și trageti-vă un glonț în cap” ar fi existat fără îndoială bucureșteni care și-ar fi luat armele și ar fi plecat spre Piața Constituției. Din fericire fraza asta a lipsit din apelurile televiziunilor.
Apoi pe scena din Parcul IOR, a apărut un malac. Avea trase pe sub ochi dungi negre, ca indienii piei roșii din tribul cherokee. Pe cap purta un joben englezesc uriaș, bălțat cu roșu și cu verde. Lângă el sta o individă cu aspect funebru, îmbrăcată în negru și deodată au început să strige amândoi cu voci isterice către cei patruzeci de mii de bucureșteni adunați în Parcul IOR:
-Toată lumea mâinile sus! Ridicați toată lumea mâinile în sus! Curaj! Suntem un popor curajos! Hai România, ridică mâinile sus! Mâinile sus, România!
Fraza m-a șocat, dar spre marea mea uimire mulțimea celor patruzeci de mii adunați în Parcul IOR a ridicat încet mâinile în sus, la fel ca nemții la Stalingrad când s-au predat rușilor. Femeia în negru a exclamat stisfăcută:
-Foarte bine! Bravo, România! Acum vreau să vă aud cum strănutați!…Toți românii să strănute! Un, doi, trei! Șiiii! Strănutați!
Și patruzeci de mii de bucureșteni adunați în piață au pufnit zgomotos:
-Hapciu!
-Bravo! a exclamat femeia în negru. Ați arătat lumii că sunteți români și că sunteți un popor unit! Încă o dată! Să vă aud din nou strănutând! Acum!
-Hapciu! a repetat mulțimea!
Mărturisesc că am rămas contrariat. Și m-am gândit că toate astea trebuie să aibă un rost, o explicație logică, dar nu-mi dădeam seama care era acea logică.
O clipă mi-a trecut prin minte că poate greșesc eu, poate sunt eu învechit, poate nu-mi dau eu seama că lumea s-a schimbat și că așa e ”modern și cool”. Am încercat să-mi spun că și prin alte capitale ale lumii se întâmplă la fel. Dar nici acolo (văzusem asta cu ochii mei de atâtea ori) adevărata lume bună și oamenii decenți nu vagabondează pe străzi în toiul nopții de Revelion, acolo ies în noaptea de Revelion doar tineri dornici de aventură. Însă ceea ce vedeam aici în București ținea mai degrabă de sfera absurdului și a grotescului. Aici ieșise parcă pe străzi toată populația Bucureștiului, inclusiv moșnegii și handicapații.
Priveam la televizor la sutele de mii de bucureșteni ieșiți din casele lor în frigul nopții (unii dintre ei aproape în izmene). Erau sute de mii de bucureșteni. Plecaseră toți de lângă masa de Revelion ca să tremure afară în frig cu copii în brațe în gerul nopții, holbându-se la Horia Brenciu care sărea pe scenă și făcea tumbe.
În urmă cu doi ani, când li se tăiaseră pensiile și salariile, nu se adunaseră nici măcar treizeci de bucureșteni pentru a protesta în Piața Universității împotriva lui Boc și a lui Băsescu. Acum erau pe străzi și în piețele din Capitală peste o jumătate de milion de bucureșteni și se holbau la Horia Brenciu și la alți vreo doi sau trei ca el care săreau pe câteva scene.
Nici un handicapat bucureștean nu ieșise pe stradă să protesteze la auzul că președintele Băsescu i-a tăiat ajutoarele sociale și dreptul la medicamente compensate. Acum erau sute de handicapați pe scaunele lor cu rotile în Piața Constituției și în parcul IOR. Stăteau în cărucioarele de invalizi, holbându-se la sclipiciurile și jocurile de lumini.
La celebra sărbătoare anuală a cărții Bookfest abia dacă veniseră vreo douăzeci de mii de bucureșteni și dintre aceștia numai vreo două mii cumpăraseră o carte. Acum, în noaptea de Revelion ieșiseră din case o jumătate de milion și tremurau în frig și-n noapte ca să-i vadă pe Brenciu și pe cățărătorii pe ziduri.
”Ridicați mâinile și aplaudați!” răcnea de pe scena din parcul de la IOR malacul mânjit pe sub ochi cu dungi negre, ca pieile roșii cherockee și purtând joben englezesc. Și patruzeci de mii de bucureșteni ridicau mâinile și aplaudau. În mod normal cei de pe scenă ar fi trebuit să continue cu noi ordine de genul: ”Acum târâți-vă pe jos în patru labe!” sau ”Toți cei care ați venit aici dați-vă jos pantalonii și pupați-vă-n dos unul pe altul!”. Sunt sigur că patruzeci de mii de bucureșteni ar fi început să meargă de-a bușilea sau și-ar fi dat jos pantalonii.
Cu toate acestea malacul s-a oprit. Nu a mai strigat la cei prezenți să se târâie pe jos în patru labe. Poate că anul viitor o va face și sutele de mii de bucureșteni vor întâmpina noul an 2014 mergând de-a bușilea prin piețe. Deocamdată nu suntem încă destul de tembeli pentru asta. Îndobitocirea trebuie să continue. Ea trebuie să fie atât de profundă încât să dea țării noastre cretini perfecți, idioți desăvârșiți. Mulțimile trebuie să devină atât de becisnice și stupide încât o sută de ani de aici încolo să nu mai îndrăznească nici un român să gândească sau să vorbească liber ori să nu execute orbește tot ce i se strigă cu voce poruncitoare de la un microfon, indiferent care ar fi acel microfon și indiferent unde s-ar găsi el: în țară sau în străinătate.
Îndobitocirea trebuie să fie una completă, totală și ea nu trebuie să dureze doar patruzeci de ani, cât a durat îndobitocirea comunistă a lui Dej și a lui Ceaușescu ci patru veacuri! Adică exact cât a durat înrobirea otomană.

La mulți ani, români!