Fără titlu

În viața fiecăruia dintre noi apare o zi cruntă. Iar această zi cruntă ne ia pe nepregătite mereu. Ne trezim dimineața și ne gândim că va urma o zi obișnuită și inima se îndreaptă spre persoanele dragi nouă, unele sunt aproape de noi, altele pot fi la zeci, sute sau mii de kilometri distanță. Poate chiar mulți dintre noi avem deprinderea de a ne ruga pentru aceste ființe la începutul aiuritor de grăbit al zilei.
În momentul în care închidem ușa în urma noastră, acea fiară numită rutină, ne înghite cu totul și dintr-o dată, într-o fracțiune de secundă, viața ni se schimbă cumplit de tare. Ne smulge din gura fiarei și ne aruncă într-un coșmar ce pare fără sfârșit. Aflăm că o ființă dragă inimii noastre, a plecat pe drumul de lumină. De fapt cuvântul este și mai dur, este de-a dreptul implacabil. Și oricât de mult s-ar strădui cineva să ne menajeze, înțelesul este clar și ne lovește în plin. Nu ne rămâne decât să exclamăm: Dumnezeu să-l ierte!

P.S.
Nu trebuie decât să ne uităm în jurul nostru și să vrem să înțelegem. Totdeauna au existat și vor mai exista segmente întrerupte brusc în viața noastră. Dacă stăm să ne gândim bine, viețile noastre sunt segmente „tăiate” brusc, printr-o întâmplare nefericită. Fiecare ruptură ne va lua pe nepregătite și va însemna o infinită suferință.

Aș vrea să urăsc…

Azi, aș vrea să urăsc. E prima dată când simt că vreau să urăsc. Urăsc viața, urăsc nopțile în care trebuie să dorm și să ajung astfel într-o lume a viselor pe care n-o pot controla. Nopți care îmi poartă sufletul în alte lumi – în lumile mult dorite, ale viselor împlinite. Odată cu dimineața, visele se spulberă, se transformă în fum lăsând în urmă doar un suflet copleșit de amărăciune. Urăsc diminețile, când aș vrea doar să-mi adâncesc capul în pernă, să închid ochii și să fie un întuneric gol, fără sfârșit, să nu fiu nevoit să fac față unei noi zile. Să nu trebuiască să exist, să mă mișc, să gesticulez, să vorbesc, să comunic și să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul doar o încleștare crâncenă. Să urăsc zilele și nopțile, să urăsc fiecare clipă, pentru că înseamnă doar furtuni cumplite și așteptări nesfârșite, zile și nopți de furie. O furie cruntă, profundă, dezlănțuită, împotriva vieții, împotriva tuturor, dar mai ales, împotriva mea. Da, pe mine mă urăsc cel mai mult pentru că nu sunt în stare să mă iubesc. Că sunt slab. Că o adiere a vântului mă doboară tot așa cum o alta mă umple de viață. Că sufăr ca un câine pentru un gest, pentru o vorbă aruncată într-o secundă. Că mi-e sufletul cioburi, toate cumplit de ascuțite, provocând răni sângerânde în mine. Ca nu sunt în stare să mă ridic deasupra durerii pe care o simt. Că-mi vine să urlu și totuși tac. Îmi urăsc neputința, lipsa de mândrie. Îmi urăsc vulnerabilitatea și disponibilitatea sufletească care e, iar si iar, călcată în picioare. Îmi urăsc sufletul, că simte doar trăiri extreme. Aș vrea să urăsc...Ura să învingă în mine orice urmă de sentiment bun și curat. Să ucidă orice firicel de afecțiune – afecțiunea infinită fără de care nu sunt în stare să trăiesc, care mă înalță la stele dar mă și coboară în cele mai adânci abisuri - s-o ucidă ura pe toată, și în golul lăsat să-și găsească culcuș încrâncenarea și nepăsarea. Ura crescândă, să mă facă puternic și imun la orice sentiment. Aș vrea să plătesc indiferenței cu indiferență. Aș vrea să iau și să nu ofer nimic în schimb. Aș vrea să fiu în stare să calc în picioare sentimente, să răspund lipsei de delicatețe cu cuvinte dure, tăioase, să provoc răni la fel ca cele ce-mi sunt provocate. Aș vrea să dau durere pentru durere. Să curgă lacrimi pentru lacrimile mele. Ignoranță pentru ignoranță.

P.S.
Aș vrea să urăsc, dar iubesc tot ce azi aș vrea să urăsc.