CE CIUDAT...

E foarte ciudat cum tot ce ai crezut că e bine, valorile morale insuflate de părinţi şi de societate ţi se dezvăluie ca fiind o imensă ipocrizie! Oare de ce simţim nevoia să idealizăm situaţii frumos zugrăvite pe dinafară? Toţi tindem sau tânjim spre perfecţiune, toţi ne promitem că noi nu o să repetăm greşelile părinţilor, nu o să comitem infidelităţi, nu o să ..... facem o mulţime de lucruri care ne-au deranjat la ceilalţi. I-am condamnat cu uşurinţă şi ne credeam mai buni ca ei! Cum se face că tot ce spui “eu niciodată....nu aş face aşa ceva”, tocmai ţie ţi se întâmplă să comiţi acel lucru, fără să-ţi dai seama, te trezeşti că tocmai ai facut-o şi..... colac peste pupăză, ai şi avut motive intemeiate să comiţi fapta şi nici nu e prea grav...... că doar toată lumea o face sau mai greşeşte din când în când? Cum se face că atunci când noi o dăm în bară, e un lucru minor, dar atunci când altul face aceeaşi greşeală e de neiertat ? De ce ne educăm copiii îmbuibându-le mintea cu reguli pe care noi înşine nu le respectăm? Doar de dragul aparentei?
E dureros să descoperi câte minciuni şi secrete se ascund în fiecare familie. E ca o infecţie care se cronicizează pentru că ne chinuim să ascundem rana în loc să o tratăm .

Ce le lipseşte românilor pentru a reuşi?

Care sunt acele caracteristici, trăsături care le lipsesc românilor pentru a fi o naţiune de frunte? Mai bine aş fi început cu o întrebare care să-mi permită să pot da un răspuns cât mai exact: “în fruntea a ce?” sau “ce înseamnă naţiune de frunte?” Înainte de a specifica care e sensul exact al intrebării, eu mă întreb dacă mai putem vorbi în epoca globalizării şi al implementării Noii Ordini Mondiale de existenţa naţiunilor sau dacă noi, românii, mai suntem o naţiune? Acum că România e membră a Uniunii Europene şi a N.A.T.O. suntem nevoiţi să ne aliniem cerinţelor celor două organizaţii, chit că ne place, chit că nu ne place!...Întrebarea din blogul meu este precedată de o alta: spre ce se îndreaptă omenirea, în general, şi România, în special? Dacă în privinţa omenirii, în ansamblul ei, nu am nedumeriri, în privinţa ţării noastre am marii nedumeriri. Mă îndoiesc că elita politică-economică, în afară de a se alinia/aliena cerinţelor Ocultei, are în vedere un ţel, un scop, un ideal spre care să fie călăuzite şi îndreptate toate forţele şi energiile poporului român. După umila mea părere în viitorul nu prea îndepărtat în România va începe o Mişcare de Renaştere Spirituală care va cuprinde întreaga societate, şi dacă înainte, razboiul dintre cele două forţe antagoniste s-a dat în ascuns, va veni timpul când lupta va fi dată pe faţă, şi fiecare dintre noi va trebui să aleagă: ori suntem cu D-zeu, ori suntem împotriva Lui....Deoarece comentarile au luat o direcţie previzibilă, date fiind preocupărilor românilor de zi-cu-zi, mă întreb mai precis: Care sunt acele caracteristici, trăsături care le lipsesc românilor pentru a fi o putere economică, politică şi militară în lume?

Elodia Tango

Cazul “Elodia Ghinescu” a ţinut prima pagină a presei şi a umflat audienţa postului OTV aproape 4 luni de zile. Peste caz s-a lăsat frigul, ninsoarea abundentă, sărbătorile. Cineva a ridicat întrebarea “este manea sau telenovelă” acest caz? Nu, este Tango, fiindcă pentru “Ultimul Vals” n-avem clasă şi din Tango alunecăm uşor într-un Can-Can Dâmboviţean.Un psiholog a concluzionat “cazul este de interes pentru oamenii cu un orizont restrâns”. Nu cred că avea dreptate, dar în mod cert are dreptul la o opinie personală.
Întrebarea rămâne: ce s-a întâmplat cu Doamna Ghinescu şi este Domnul Cristian Cioacă criminal? Nu ştiu dacă vreodată o să avem răspunsul.
Cazul pune într-o situaţie delicată în primul rând Procuratura. Mediatizarea mult exagerată probabil a distrus în mare parte ancheta, dar nu cred că Procuratura îşi permite un eşec în acest caz controversat şi totuşi, zâmbetul sigur de sine afişat de Domnul Cioacă pare să-l lase cu buza umflată pe Domnul Procuror Iacob. Fără o finalitate, acest caz v-a rămâne o pată mare şi neagră pe obrazul Procuraturii, dar în varianta în care s-ar dovedi faptul că Domnul Cristian Cioacă, Poliţist, este criminal şi mai mult, a avut ca, complici si alţi ofiţeri s-ar putea pornii o avalanşă care ar zguduii nu doar Inspectoratul Judeţean al Poliţiei Braşov, ci tot sistemul. Pare o dilemă întunecată şi Elodia nu prea se întrezăreşte la capătul tunelului.

Udroaia Prim ministru?

Aseară l-am urmărit pe Mirciulică cu a lui “În gura presei”, în care a lansat un posibil, şi mai mult ca probabil scenariu, că Udroaia se pregăteşte să preia funcţia de premier, în urma câştigării alegerilor de către PDL. Avocat de succes, secretar executiv al PDL-ului, lector universitar, doctorand la o Universitate particulară, blonda de la Golden Şpriţ are toate şansele ca la vârsta de 34 de ani să ajungă prim-ministru, fiind prima femeie care ar ocupa această funcţie în România. Acest scenariu, mie personal, nu mi-se pare deloc fantezist, date fiind intenţiile mai vechi ale Marinerului de a o pregăti pe Udroaie pentu funcţia supremă în Stat, asta după ce el ar fi obţinut şi al doilea mandat prezidenţial. Gata, m-am decis! Mă bag în cursa prezidenţială din 2009! Păi decât Băse şi Udroaia în capul mesei, mai bine un amărăştean! Doamne, în ce ţară trăim!

RELAŢIA ÎN CUPLU

Într-o relaţie, bărbatul este capul, iar femeia este...gâtul. După cum se ştie, gâtul poate întoarce capul când şi în ce direcţie...vrea el. Concluzia: dacă un bărbat întoarce capul după altă femeie...gâtul e de vină! Şi încă o chestie care o am pe suflet şi trebuie să o spun! Despre femeia deşteaptă şi puternică care îşi găseşte bărbatul ideal şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Tare am chef să contrazic ideea! E valabilă, doar dacă acea femeie ştie să ascundă foarte bine aceste calităţi. Cu cât e mai sigură pe ea în “the open”, cu atât mai puţine şanse de a fi fericită în cuplu,...decât dacă îşi ia un bărbat care are nevoie să fie condus...şi o recunoaşte. În rest....abia aici intervine eternul razboi al sexelor.

Gândesc...

Stau şi meditez din nou asupra condiţiei mele spirituale. Câteodată petrec poate prea mult timp într-o atmosferă melancolică gândindu-mă la ceea ce reprezint eu în această lume dominată de materialism, la felul în care mă pot integra mai bine, la cât de neînsemnat sunt şi suntem ca oameni, la modalităţi de evitare a incidentelor de orice natură, evenimente care mi-ar deranja "fluxul" şi mi-ar tulbura liniştea sufletească. Încerc să abordez şi alte subiecte, dar nu pot să trec de această perdea care îmi blochează vederea către lumea exterioară, cea "reală". Aş vrea să-mi dau o explicaţie cuvântului real la un nivel pur individual. Evident că fiecare individ îşi are propriile idealuri şi sisteme de valori dar fiecare dintre noi definim şi interpretăm diferit realitatea. Mă încăpăţânez să cred că nimeni şi absolut nimic nu mă poate învăţa ceea ce reprezintă realitatea, normalitatea şi echilibrul spiritual.

Fata moşului şi fata babei

A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu aş blogui, dar în orice caz: recent.
Erau două fete cam de aceeaşi vârstă, cam de aceeaşi urâţenie cam cu aceleaşi circumvoluţiuni logic cu aceeaşi meserie. Fiind ele despărţite de mici…pe una o adoptase însă o babă mahalagioaică, pe cealaltă un moş impotent. Viaţa cu suişuri şi coborâşuri le adusese în diferite ipostaze, na că venii şi momentul de vârf al carierei fetelor noastre: ministrese.
Fata moşului de se dădea hippioată, fără sutien pe stradă şi dând cu paharele (golite) de vin de pereţii cârciumilor avu un mandat ok. Tot mafiotul italian o aplauda fratinic, scuze: frenetic. Căzu în dizgraţie şi fu condusă pe ultimul drum de societatea civilă, deontologii şi filosofii par avion.
Fata babei de se dădea femeia – comisar şi ea ca româncă imparţială în toate comitetele şi comisiile, din greşeală, din neghiobia moşului, de boul- bălţii, se trezi nominalizată şi ea ministresă.
-Sacrilegiu, zbieră baba în colţul străzii, nu vrei să semnezi? În săbii să ne tăiem , în pahare să ne bătem sau în mape profesionale să ne citim.- Ba în mape, că-s cu ochi albaştrii zise moşul.
Zis şi făcut. Astfel aflarăm că amândouă erau nu numai urâte şi tâmpite (că ştiam deja) dar şi “ 0 “ la pregătirea profesională, cu cariere în care, dacă nu era zmeul să le salveze, se duceau la coada vacii demult. Totuşi ca să încheiem povestea într-un ton vesel, tonic, mobilizator: care fu câştigul poporului din toată treaba asta?
O nouă înjurătură desigur : “lua-te-aş la mapă să te iau“
Şi-am încălecat pe-o şa…blablabla…

Băieţelul cu chibrituri

...sau fiecare cu "mapa" lui.
Citatul e din mult stimatul şi iubitul, s-a dat în fapt pe sticlă demult la Prima TV şi îl aduce în atenţia noastră Andrei Bădin. "Spre exemplu, când eram comandant pe "Argeş", la 3 luni de când îmi obţinusem brevetul de comandant. Am luat foc în portul Rouen, nu numai eu, 38 de nave au fost în incendiul din Rouen în Franţa. Nava suspectată că a generat poluarea, care a făcut ca tot bazinul portului Rouen şi Sena să fie tot o flacără pe o întindere de trei km, a fost nava mea, pentru că era nava cea mai mare din zonă şi descărcam nafta în dana rafinăriei "Sholfrancaise". Am stat acolo 28 de zile în anchetă".
Micul Nero la trei luni după ce l-a făcut maman " mariner-şef " dădea foc prin porturi că deh : " meserie te halesc , după atâta apă merge şi un foc mic". Ce mare şmen , 3 kilometrii in flăcări, un fleac, i-a ciuruit .
Hahaha, ce-mi plac glumele mele.

Evadarea din...ABSURD!!!...

Încă de când eram la liceu am început să văd viaţa socială, aşa cum arată ea de obicei, ca un joc bizar, aproape pueril, în care investim multă pasiune pentru tot felul de iubiri trecătoare, intrigi, conflicte fără sens etc. Ne luăm tot timpul după modă, trăim într-un şir nesfârşit de convenienţe, îi criticăm pe alţii pentru că nu ne seamănă… totul se învârte la nesfârşit în jurul aceloraşi clişee, aceloraşi replici „fumate”. De regulă oamenii se iau foarte-n serios, sunt foarte pătrunşi de ei înşişi, de ce li se-ntâmplă, se simt satisfăcuţi dacă-i dau cuiva peste nas, dacă obţin cine ştie ce mizilic, chiar şi numai dacă-şi cumpără ceva nou. Recunosc că în general toate astea nu mă interesează mai deloc. Bravo lor, celor care ştiu să trăiască după convenienţe…eu nu sunt în stare. Mi se pare un joc al absurdului, al hazardului, al banalului. Mă plictiseşte de exemplu să tot aud vorbindu-se despre fotbal, politică, sex… De fiecare dată se spun aceleaşi lucruri, şi totuşi discuţiile trezesc mereu interesul, excelent! s-o ţină tot aşa dacă au chef.
Am avut totuşi norocul să întâlnesc şi persoane (destul de puţine din păcate) care se mai interesează şi de alte probleme - de ce economia a ajuns atât de risipitoare, de ce oamenii devin tot mai plictisiţi şi fără chef, de ce viaţa religioasă e considerată mai nou o simplă ideologie.
Nu trebuie să fii intelectual ca să-ţi pui asemenea întrebări - de altfel sunt foarte mulţi profesori universitari care nu au nici pe departe asemenea dileme - trebuie însă să-ţi doreşti sincer să înţelegi timpul în care trăieşti, cum de s-a ajuns aici, ce poate fi schimbat. Însă mereu intervine o doză de neputinţă fiindcă pur şi simplu n-ai cum să înlocuieşti dintr-o dată o mulţime de obişnuinţe practicate în virtutea inerţiei, care şi-au pierdut de mult sensul şi nu mai pot fi revitalizate. Şi totuşi undeva în sufletele oamenilor există dorul pentru ceva nou, dar el se pierde de cele mai multe ori în goana după acel „nou” senzaţional, care să atragă cât mai repede atenţia…
Sau poate pur şi simplu am devenit prea comozi…???

Bărbaţii zilelor noastre

Ce s-a întâmplat duminică noaptea într-un apartament din Capitală locuit de Vasilica Dinu (51 de ani) si Ion Drăguşin (55 de ani) are toate ingredientele unui film de groază. Un bărbat orbit de furie îşi pierde minţile şi cu un satâr îşi toacă în bucăţi consoarta, suspectată că are un amant. Sângele ţâşneşte din trupul femeii copleşite de atacurile barbare ale barbatului. Rugile disperate ale acesteia de a fi lăsată în viaţă, pierdute printre urlete sfâşietoare de durere, nu pot opri masacrul.
Finalul scenelor de un sadism rar întâlnit o găseşte pe Vasilica cu trupul sfârtecat, implorând ajutor, şi pe Ion zdrobit de caldarâm în faţa blocului din cartierul Crângaşi. Bărbatul se pedepsise astfel, aruncându-se în gol de la etajul şapte.
Ce este trist, că tot mai mulţi bărbaţi se consideră proprietarii soţiei, uită că fiecare este un suflet liber şi tot mai multe femei sunt crunt agresate şi, indiferent de gradul de şcolarizare al bărbaţilor, prejudecăţile educaţiei de acasă sunt aceleaşi.
Dezastrul este că, apar tot mai des, agresiuni tot mai cumplite asupra femeilor. Sunt atât de agresate, fără a li se demonstra vinovăţia.

De ce, cum şi până unde iubim femeile ?

Le iubim pentru că numai prin ele reuşim să fim întregi. Fiecare dintre noi e o jumătate despărţită de întregul său, iar dragostea (Eros) e însăşi forma acestei regăsiri.
Le iubim pentru că dintre toate lucrurile lumii acesta este cel mai important, cel mai grav, cel mai tulburător, misterios şi necesar lucru.
Cum le iubim? Năvalnic, prosteşte, ezitant, eroic, temător…
Până unde? Până acolo, unde lumile noastre diferite devin una, fie totul devine nimic.
Iubim femeile pentru că trebuie să ne mai şi gândim la altceva în afară de noi, iubim femeile pentru că uităm, uneori, cât de cocoşi suntem, pe nedrept, cu ele, iubim pentru că iubirea noastră, a bărbaţilor, e diferită de cea a femeilor, noi iubim, ele cer să fie iubite... Despre iubirea asta se pot spune multe! Şi femeile ar trebui s-o recunoască, în primul rând. Cum le iubim? O întrebare cam nelalocul ei, fără complexe Oedipiene. Le iubim pur şi simplu, apăsător, pentru a demonstra că bărbăţia, în sensul figurat al cuvîntului desigur, aparţine bărbaţilor, evident.
Pînă unde iubim femeile? O întrebare grea, poate până când demonstrăm, în fine, că iubirea e DARUL nostru, al bărbaţilor.

Cazul Columbeanu. Pro si Contra

Am citit cu o uimire fără iluzii că Irinel Columbeanu i-a făcut cadou soţiei sale un ceas de 2 miliarde. Instinctiv m-am gândit că de fapt e vorba despre un fel de Bing Beng, ceva uriaş, scump. Dar nu era vorba decât despre un ceas de mână. La banii aceştia probabil că respectivul orologiu spală, găteşte, masează, recită din Coşbuc şi dă la miezul nopţii cu artificii spre uluirea vecinilor frustraţi. Recunosc că am văzut câteva episoade din reality-showul soţilor Columbeanu susţinut pe B1. Ce să spun? Am văzut doi oameni evident foarte bogaţi, dar evident tăcuţi când nu chiar crispaţi, disproporţionaţi ca înălţime şi vârstă. Doi oameni neavând să-şi spună mare lucru în afara unor banalităţi şi stereotipuri, aparent fără să fie animaţi de vreo pasiune istovitoare (altfel ar fi stat cu uşile închise, robiţi unei intimităţi nărăvaşe). Am căutat să văd pe chipurile lor dragostea. Îmi pare rău, nu am văzut. Acea lumină din ochii celor pe care-i recunoşti ca fiind îndrăgostiţi. Am văzut deci un fel de film serial cam trist, sunând fals în majoritatea scenelor dar plin de mofturi-fiţe şi figuri. Un tip în vârstă, Irinel. Semănând foarte bine cu tatăl său, prezent în episoadele cu pricina. M-am tot întrebat ce l-a putut determina pentru Monica: inteligenţa ei? şarmul ei feminin? senzualitatea ei? Nu am reuşit să-mi răspund. Dar în mod sigur l-a determinat ceva. O femeie, Monica, slăbuţă şi înaltă, care crede despre ea că e manechin de succes, şi nu înţeleg de ce. Toate astea nu m-ar intriga dacă aceşti oameni ar sta pur şi simplu la casa lor şi nu s-ar da în spectacol, făcând din viaţa lor plictisitoare şi luxoasă un show tv. În fond, fiecare cu gusturile sale, liber şi autonom. Cred că pentru a apărea la tv mai trebuie să ai şi ceva de spus, arătat, demonstrat. Ce au de spus Columbenii? Nu au de pus nimic, doar au de arătat. O casă luxoasă, maşini luxoase, haine luxoase, bijuterii. E interesant, până la un punct. Doar că oamenii aceştia aproape nu vorbesc. Şi când spun ceva e tras de păr. S-au făcut şi reclame ironice cu ei. Au ajuns celebrii prin…eufemisme. Prin pusul poşetei în cap. Printr-un lux etalat fără nici un dram de autoritate, distincţie şi aristocraţie.
Când te gândeşti că sunt foarte multe femei inteligente, sensibile, frumoase, multe cupluri cu bun simţ şi bună educaţie care, poate neavând nici pe departe banii respectivilor au totuşi o demnitate, un fel de a fi decent şi uneori chiar exemplar, chiar pline de nobleţe şi care chiar ar putea spune ceva interesant. Până la urmă, în cazul celor doi, cred că e vorba despre absenţa simţului ridicolului. Şi despre un exhibiţionism care le mai alină poate singurătatea în doi.

Hai... să ne pregătim!

Fraţilor (Suratelor)...
Să ne pregătim! Cum fiecare ninsoare venită asupra acestei ţări ne prinde total nepregătiţi, deşi înainte de ea ”trâmbiţăm” că suntem cei mai tari în ale dezăpezitului, măcar în această ultimă clipă să ne pregătim...
Stăteam în această dimineaţă şi citeam presa şi am găsit acest articol:
"La 17 ianuarie, ninsoarea revine în forţă
09/01/2008
România va fi lovită, începând din 17 ianuarie, de un val similar de ninsoare ca cel de la începutul anului 2008. Mai mult, deşi cei de la Administraţia Naţională de Meteorologie nu confirmă încă această prognoză meteo, nu este exclus ca un front atmosferic puternic să vină peste România după jumătatea acestei luni, scrie Gardianul in ediţie online.
- România, îngropată sub zăpadă, traficul - paralizat
În plus, se pare că valul de ninsoare care a lovit România la început de an este doar începutul unui lung şir de astfel de fenomene, fenomene pentru care România nu este pregătită.
Potrivit directorului Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), Ioan Sandu, instituţia pe care o conduce nu dă avertizări decât cu maximum cinci zile înainte, motiv pentru care prognoza meteo de ninsoare abundentă începând cu 17 ianuarie nu a fost confirmată.
Pe de altă parte, deşi ANM nu a confirmat fenomenele ce vor lovi România în perioada imediat următoare, avertizările au ajuns la mai multe autorităţi aeroportuare, care se pregătesc deja de potop.
Nu este exclusă posibilitatea ca scenariul unui film de groaza al cărui personaj principal este chiar ţara noastră să fie deocamdată ţinut la secret pentru a nu se alerta populaţia civilă şi pentru a da posibilitatea autorităţilor să ia primele măsuri.
Primarul Bucureştiului, Adriean Videanu, a anunţat, la începutul lui ianuarie, că în cazul în care va mai ninge la fel de puternic ca după Revelion, va închide total circulaţia din Bucureşti, lăsând pe străzi numai mijloacele de transport în comun."
Mai zilele trecute d'on Videanu anunţa deja că nu va mai lăsa să treacă pe străzile din Bucureşti decât mijloacele de transport în comun şi... jeep-urile! Păi dacă domnia sa are...
După câtă zăpadă a rămas încă pe străzile capitalei, atâta ne mai trebuie! Încă câteva zile de căderi masive de zăpadă şi ajungem ca bulgarii! Vom ajunge să decretăm stare de urgenţă, vom scoate masele populare pe străzi cu lopeţi să dea zăpada precum în timpurile nu demult apuse.

Are dreptate!

Ce-mi place de d'on presidente Băse'.
Printre multe fapte prezidenţiale bune sau rele pe care nu mai vreau să le comentez... uite că mai face şi câte ceva drept.
Dacă nu vă mai aduceţi aminte de episodul cu nepoata Măriei Sale Madam Norica, vă reamintesc eu! A venit d'onşoara cu pricina în Parlamentul României, s-a aşezat pe scaunul mătuşei sale şi-a început a da cu votu'! Probabil în "mintea de găină" a ei, drepturile parlamentare se transferă pe linie... maternă, paternă sau mai ştiu eu ce grad de rudenie...
În loc să fie arestată pe loc, d'onşoara cu pricina a scăpat! Păi dacă este nepoata d-nei Norica...
Cât despre D-na Norica Nicolai, în loc să-şi dea demisia de onoare cum era firesc, a rămas agăţată de postul dobândit în urma alegerilor, deşi nu cred că alegătorii dumneaei o votaseră pentru asemenea fapte...
Acum stimabilul domn Prim Ministru o doreşte pe D-na Norica în guvern! ...şi nu oriunde! Tocmai în fruntea justiţiei române!
Halal guvern! Halal Prim Ministru!

Gânduri

Ne uităm adesea în ochii celor din jur şi încercăm să ne dăm seama care este valoarea pe care fiinţa noastră o emană. Uităm de multe ori să ne uităm la noi înşine, ca să vedem acolo, cum străluceşte valoarea noastră, sau, dacă a pălit lumina ei, să vedem că poate a venit momentul să o reaprindem. Uităm că cei din jur se uită în ochii noştri, căutând să vadă care le este valoarea. Cei din jur ne caută ca pe o oglindă a lor, aşa cum îi căutăm noi pe alţii ca pe o oglindă a noastră. Ar trebui să ne reamintim să căutăm flacăra valorii în noi, iar în aceeaşi măsură, ar trebui să învăţăm să nu punem zid în calea strălucirii celorlalţi. Lăsaţi flacăra valorii voastre interioare să strălucească.

CONSTATARE

Datorită absenţei unui rezultat imediat al demersurilor mele, trăiesc senzaţia că fac prea puţin sau deloc în schimbarea mentalităţii semenilor noştri. E doar o senzaţie. Eu fac exact ceea ce trebuie şi prea-destul: înfierez mârlănia, grobianismul, tupeul deşănţat, delăsarea, prostia în ultimă instanţă. Şi nu sunt singur. Mă susţin, după câte am văzut, destui “complici” care gândesc ca mine şi speră la ceea ce visez şi eu. Mai mult, afirm că lucrurile se mişcă în direcţia în care vreau eu ( direcţia normală şi singura de urmat), doar că… fiind un proces greu (cel mai greu), de schimbare a mentalităţii, a vieţii celor mai mulţi dintre noi (nişte “mulţi” de tip Lăpuşneanu!!!), rezultatele se vor vedea doar după câteva generaţii. Enervantul “oracol” Brucan ne-a dat la dispoziţie două decade, dar… eu cred că va fi nevoie de mult mai mult timp.
Ştiu, sunt demobilizator.

Speranţa

Ne agăţăm de speranţa într-un nou început, de fiecare dată când din motive, mai mult sau mai puţin nefericite, suntem doborâţi, copleşiţi, uimiţi de câtă durere poate să îndure sufletul omului. Speranţa moare ultima...şi atâta timp cât ne putem ridica, merită să o facem (ca pasărea Pheonix din propria cenuşă)! Ideal este să gândim: ,,ce nu mă ucide, mă întăreşte!’’. Încep să visez din nou, nimeni nu-mi va fura visele atâta timp cât nu-i dau eu voie! Şi să nu uit motto-ul care m-a însoţit de-a lungul timpului: ,,Dacă vrei cu adevărat, poţi!’’

AMINTIŢI-VĂ

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minte mai îngustă; cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin; avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte; mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme; mai multă medicină, dar mai puţină sănătate. Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile, vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne caştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat anii vieţii şi nu viaţa anilor. Am ajuns până pe Lună şi înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune; am curăţat aerul, dar am poluat solul; am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre; scriem mai mult, dar invăţăm mai puţin; plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine; am invăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm; am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete, vremurile oamenilor mari şi caracterelor meschine, profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri; case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, la moarte. Sunt vremuri în care sunt prea multe în vitrine dar nimic în interior.
Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine. Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.
Aminteşte-ţi să spui "te iubesc" partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti. O sărutare şi o îmbrătişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine.
Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai !!

O LUME FĂRĂ VISE

Uneori mai sunt şi acele momente când nu ai vrea să te trezeşti. În somn doreşti să-ţi fie existenţa arzătoare, vie, fără tinereţe şi fără bătrâneţe, eternă, primordială, ai vrea să fii totul, şi nimic. Ai vrea să îmbrăţişezi ce-ţi aparţine, de unde ai venit şi parte este din fiinţa ta. Ai mai vrea ca cei ce vor păşi în lumea fără timp, în urma ta, să te găsească... iar cei ce au parte de vise, să te îmbrăţişeze. Nu este nimic rău să ne dorim această lume, nevoie avem de ea, trecerea prin lumea fără vise, este anevoioasă, plină de convenţii, obositoare, şi mai ales, lungă şi fără dureri!!!!!