Pentru moşul cel drag

Te rog să mă ierţi că nu ţi-am mai scris de atât de multă vreme, poate de pe vremea copilariei cu miros de brad nins şi de sărbătoare. Îţi scriu însă acum, când văd că lumea e pe zi ce trece tot mai rea şi mai bolnăvicioasă. Datorită acestui fapt, te rog să aduci câte un sac de bunătate oamenilor răi şi câte un sac de sănătate fiecarui om bolnav.
Pentru mine nu ştiu ce să-ţi cer. Dragoste ţi-am cerut cândva şi mi-ai adus. Ţi-aş cere acelaşi lucru pentru toţi compatrioţii mei. Dar cine ştie dacă ochii dumitale bătrâni şi obosiţi de lumina crudă a zăpezilor cu care te lupţi an de an ca să ne aduci tuturor bucurie, nu se vor înşela din cauza furtunilor de ceaţă argintie? Eu vreau să îţi pot scrie şi peste câţiva ani. Ţi-aş cere linişte şi pace sufletească, dar ştiu că sunt atâţia oameni zbuciumaţi şi atâţia copii bătrâni înainte de vreme care au nevoie de asta, încât nu îndrăznesc să le vreau pentru mine. De aceea, dacă nu m-ai uitat şi dacă crezi că încă mai merit un cadou, fă doar ca lacrima să-mi fie iaraşi limpede, iar ochii, ochii mei te rog mai fă-i măcar o dată să strălucească aşa cum străluceau când ne-am întâlnit prima oară.
Apoi dacă vrei, adu-mi un brad fermecat te rog, pe care să-l împodobesc cu vise în care zâmbetele nu se pierd, iar lacrimile, prizoniere fără glas, mai strălucesc, dar nu mai dor! Un brad pe care să aşez îmbrăţişări fără sfârşit care nu dor când braţele trebuie să se descleşteze. Da, asta vreau.
Printre cadourile răsturnate sub brad nici nu mă uit deoarece ştiu că mi-ai păstrat deja ceea ce este al meu.
Te aştept… fie că vii sau nu.

ANUL ACESTA MOŞ CRĂCIUN NU TREBUIE SĂ VINĂ ÎN ROMÂNIA

Îmi pare rău că vă stric bucuria sărbătorilor. Uite-aşa sunt unii cârcotaşi care nu-i lasă domne pe alţii să se bucure. Eu mă număr printre ei. Dar dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că foarte multă lume va fi impresionată de ceea ce voi scrie.
Ieri, un om s-a aruncat de la balcon în gol în sala plenului de la Parlament, în momentul în care Boc tocmai începea să ţină un discurs. Acest om este un om modest cu o familie în care există un copil bolnav de autism. Guvernul nostru a considerat că ţara se va pune pe picioare dacă vor micşora îndemnizaţiile care se cuvin copiilor cu dezabilităţi şi însoţitorilor lor. Adrian Sobaru nu a mai vrut să trăiască umilit de Guvern, aruncat la marginea societăţii de noi toţi, noi care ar trebui să formăm societatea civilă.
Dacă stau să mă gândesc bine, ieri noi nu am existat, a existat un singur om: Adrian Sobaru care a făcut gestul pe care ar fi trebuit să-l facă o ţară întreagă, să protesteze. Nu aşa, dar cu luni şi luni în urmă toată ţara trebuia să fie în stradă.
Adrian Sobaru aşa a ştiut să protesteze, nu-l judecaţi, dacă am fi fost toţi în stradă pe 15 iunie, acum el nu ar mai fi făcut aşa ceva.
Acum, la această oră când scriu, în faţa spitalului unde acest om este internat, ar fi trebuit să fie mii de oameni. Poate sunt câţiva colegi şi ăştia câţiva la un moment dat se vor împrăştia. Trebuie să meargă acasă, să facă piftia, sarmalele, salata boeuf, cozonacii, pentru că, nu-i aşa, noi mâine vom sărbători naşterea Domnului. Vom fi buni, darnici, primitori, vom ciocni o ţuică fiartă şi ne vom ura: "Când va fi mai rău, aşa să ne fie!" Ei bine da, aşa să ne fie pentru că asta merităm şi o să ne fie şi mai rău la anul şi noi vom continua să urăm acelaşi lucru.
Suntem o societate imorală, dar avem siguranţa că peste ani, pe teritoriul României va fi noul Ierusalim, va fi Grădina Maicii Domnului. Aş râde de acest lucru dacă aş putea, dar nu mai pot nici să râd, nici să plâng.
Ne urez să avem Sărbători fericite, să ne mâncăm în linişte şi voioşie caltaboşul, sarmalele şi cozonacii!

Deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului!

Deşi toţi suntem conştienţi că România are nevoie de o schimbare majoră pentru că altfel ne vom prăbuşi, moţiunea de cenzură a fost respinsă. Deşi era singura variantă ca ţara aceasta să îşi poată reveni, ea a fost eliminată. Acest lucru demonstrează încă o dată că politicienii noştri sunt interesaţi doar intereselor lor materiale şi nu de binele celor care i-au ales. Asta deşi Art. 47 din Constituţia României specifică foarte clar: "Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.".
Mai mult decât atât, Art. 69 din documentul menţionat precizează că: "În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.". Foarte interesant este că tot în Constituţie, la Art. 80, este specificat foarte clar rolul preşedintelui ţării: "Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.". Cred că este evident pentru toţi că reprezentanţii statului nu respectă niciunul dintre aceste articole şi, astfel, nu respectă legea fundamentală a statului. Unul dintre motive este Art. 109: "Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului.".
Însă, motivul principal pentru care politicienii noştri nu îşi fac treaba şi ne sfidează este acela că nu au stabiliţi indicatori de performanţă şi nici nu au vrut să voteze legea răspunderii. Astfel, fac orice vor pentru că nu ştie nimeni ce şi cât ar trebui să facă şi nici nu are cine să-i controleze. Este ca şi cum cineva te-ar angaja să-i păzeşti banii, dar nu te-ar pune să semnezi pentru suma pe care ai primit-o în grijă. Numai conştiinţa şi cinstea te-ar mai putea opri să nu furi din acei bani. Iar politicienii noştri nu cunosc nici măcar ceea ce înseamnă aceste două cuvinte. Aşa că fură tot ce pot şi cât pot.

Despre noi şi ai noştri ca brazii

Mă refer la români, este evident....Comentam zilele trecute blogul unui prieten despre ziua naţională. Mi-am dat seama că acolo nu am nici spaţiul, iar la momentul respectiv, nu aveam nici timpul necesar pentru a mă desfăşura, aşa că, mi-am amintit şi am purces la "bârfit". Nu am o stare foarte bună, vă avertizez, răceala de săptămâna trecută se încăpăţânează, nu numai să nu plece, dar să se şi agraveze, făcându-mi în ciudă, parcă..."sâc...sâc..a fost weekend şi tu ai stat cu gâtul franjuri , cu febră şi frisoane, în vârful canapelei, cu ceaiul în nas, scriind cai verzi pe pereţi..."....şi totuşi, catâr cum sunt, mă încăpăţânez şi eu să scriu, măcar îmi las nervii în cuvinte şi frustrările în fraze....
Am spus deja că nu mă mai uit la televizor de o bună bucată de timp, însa, din când în când, simt nevoia să mă irit şi dau pe un canal de ştiri. Nu rezist mult, e adevărat, dar cele câteva minute de autopedeapsă sunt suficiente să mă "lipească de tavan. Dacă nu aş şti că jignesc prin comparaţie, aş spune că situaţia de azi din România seamănă oarecum cu unul din subiectele serialului "Fringe" ( pentru cei care nu-l ştiu, este o suită de evenimente, oarecum legate de irealitate, transpuse însă în viaţa cât se poate de actuală a unor agenţi FBI, dar mai ales a unui eminent doctor, scos de la "nebuni" după 16 ani de "odihnă", pentru a ajuta în descifrarea unor evenimente, cel puţin bizare).
Aşa mi se pare mie România azi, o suită de evenimente bizare, ce se succed cu repeziciune prin viaţa noastră, influenţându-ne într-un mod atât de nefast existenţa. Totul, am senzaţia că ţine de domeniul ştiinţifico-fantasticului, de la onorurile militare date lui Boc, la înjumătăţirea îndemnizaţiei pentru copii ( ca perioadă de data asta, că la sumă umblaseră deja), de la iahnia de fasole împărţită cu darnicie de câteva primarii mai înstărite, până la copii morţi de frig în orfelinate din cauza "crizei", criză care, nu ştiu cum se face, îi afectează doar pe cei mulţi, prost plătiţi, cu taxele la zi şi fără datorii la stat, dar nu se apropie de categoria favorizată a lumii ăsteia nebună. La noi dacă nu eşti rudă, prieten, cunoştinţă cu menajera sau şoferul copilului lui Boc, Blaga, Berceanu, Videanu, Udrea, dar mai ales, Băsescu, poţi să-ţi iei bocceluţa la spate şi să pleci unde vezi cu ochii, chiar şi la vecinii bulgari, că aici nu ai nici o şansă.
Nu sunt nici primul şi nici ultimul frustrat, revoltat, sătul şi cum mai vreţi voi, de realitatea asta bizară ce ne cuprinde în fiecare zi ca în pâlnia unei tornade, ridicându-ne în văzduh şi dând cu noi de pământ , cu din ce în ce mai multă putere de fiecare dată.
Şi ca să fie tacâmul complet (nu am înţeles niciodată expresia), mai vin şi sărbătorile cu, cântece vesele, reclame luminoase şi colorate, listele copilului aşezate frumos pe frigider, gaura imensă de pe cardul de credit şi nesimţirea celor care ne conduc şi care au aroganţa să iasă pe sticlă şi să spună că salariile bugetarilor vor „creşte” în 2011 cu 15% şi acum revin la comentariul de la care am pornit, fraţilor, ce naiba suntem aşa uituci?
Hai să facem o campanie de strângere de fonduri pentru lecitină, să luăm câte un pumn de pastiluţe (de lecitină, nu de altceva) şi să redevenim oameni!

Lumea în care trăim

Sinceritatea, modestia, bunul simţ au ajuns să fie defecte atâta timp cât trăim într-o lume în care se cere să fii jigodie. Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar ii afectează mai mult pe cei din jur.
Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit în tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc. Reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalti.
Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. ÎI vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon, însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări.
Of, în ce lume trăim. Îmi este dor de copilărie, de lumea perfectă de altă dată.

La medicul de familie

Sunt bolnav. M-am procopsit cu o blestemată de gripă prin bunăvoinţa celor de la termoficare ce nu ne-au livrat căldură în zilele friguroase. Ce folos că după ce m-am îmbolnăvit s-au dezmorţit şi caloriferele?...Le-am „urat” şi eu de sănătate, la rândul meu.
M-am dus dimineaţa la prima oră de program, adică la 8.00. Nu era nimeni în aşteptare în faţa cabinetului şi m-am bucurat. Am intrat şi mi-am dat seama de ce nu era nimeni afară; în cabinet nu era decât asistenta, doctora venea mai târziu. I-am spus acesteia ce am păţit şi m-a trimis acasă că nu am programare! La insistenţele mele şi văzând că imi curge transpiraţia pe faţă şi dogoream căldură din toată fiinţa mea aflată la 38 cu 5, m-a trecut pe listă la sfârşit de program. M-am reîntors la ora programată şi am făcut cunoştiinţă cu noul sistem sanitar.
În primul rând mi s-au prescris medicamentele cele mai „subţiri” ca preţ, apoi mi s-a cerut adeverinţă de salariat. I-am spus doctoriţei că m-am simţit rău noaptea şi de aceea am venit la doctor la prima oră, nu am putut să trec mai întâi pe la serviciu, mai ales că lucrez la capătul celălalt al oraşului.
Mi-a tăiat reţeta şi mi-a spus că nu îmi poate da concediu medical deşi, se impunea izolarea la domiciliu, deoarece nu am venit cu adeverinţă de la locul de muncă cu câte zile de concediu medical am avut în ultimul an..
Dumnezeule!!! ăstia chiar nu gândesc? Sau vor să facă genocid? Să ne extermine?...După ce că sănătatea e cum e, ne-o mai şi subminează..
De ce nu poate ţine medicul de familie evidenţa zilelor de concediu medical pe care tot el ni-l eliberează?
Aşa că fraţilor dacă vreţi să rămâneţi sănătoşi, evitaţi mersul la medic. Dacă totuşi trebuie să ajungeţi acolo, faceţi cum vă spun eu: Daţi telefon cu trei sau patru zile înainte să vă imbolnaviţi si programaţi-vă, apoi mergeţi la personal şi scoateţi-vă doua adeverinţe, una de salariat şi una cu, cate zile de concediu medical aţi avut, apoi faceţi o cerere de concediu de odihnă pentru a doua şi a treia zi, aşteptaţi să vă îmbolnaviţi şi abia apoi speraţi la un consult medical.
Oare parlamentarii fac la fel?...

Suntem nebuni?

Apa plată este la acelaşi preţ cu berea . Brânza e mai scumpă decât carnea (brânza telemea 19 lei, brânza de burduf 28 lei, carnea de porc 16 lei). Carnea de pui este mai ieftină decât ciupercile. Nucile noastre mai scumpe decât nuca de cocos. Laptele simplu mai scump decât laptele bătut. Portocalele mai ieftine decât merele. Cărţile sunt mai ieftine decât revistele. Biscuiţii fără ciocolată sunt mai scumpi decât ciocolata. Muzica bună e mai ieftină decât muzica proastă. Măslinele umplute cu gogoşar sunt mai ieftine decât măslinele umplute cu propriul sâmbure. Ceaiul mai scump decât sucul natural. Ceasurile mici sunt mai scumpe decât ceasurile mari. Hârtia nescrisă (A4) este mai scumpă decât hârtia gata tipărită. Vinul este mai ieftin decât strugurii. Pixul cu mină este mai ieftin decât mina de pix fără pix. Şi se mai presupune că omul este o fiinţă raţională... Şi aş adăuga: Oamenii neinstruiţi sunt mai "scumpi" decât oamenii valoroşi care, pentru a supravieţui, se "vând" ieftin.

Moş Nicolae

Moş Nicolae, te rog să ai grijă şi de prietenii mei. Sunt maturi, dar în suflet, sunt tot nişte copii. Ai grijă şi de ghetuţele lor. Fii generos, aşa cum sunt şi ei. Ai grijă şi de visele lor şi nu le trimite nuieluşe. Ai grijă ca rănile din sufletele lor să se vindece. Să le spui că exista oameni care ii iubesc, dar nu stiu cum, sau nu pot sa-si exprime sentimentele. Ai grijă să le spui să înveţe să se ierte pe ei înşişi întâi şi apoi să-i ierte şi pe cei din jurul lor. Dă-le putere să treacă peste toate greutăţile, să poată culege flori răsărite din lacrimile căzute ieri. Ştii ce e mai greu de suportat. Singurătatea !!! Prietenii mei nu vor să le dăruieşti case, maşini, vacanţe, călătorii, toţi îşi doresc un singur lucru. Să fie iubiţi. Ai grijă să le zâmbească inima. Adu-le aminte să nu uite nici o clipă de dragostea faţă de cel de lângă ei.
La mulţi ani, tuturor celor ce poartă numele Sf. Nicolae!

Alt timp

Vorbeam cu un prieten de curând despre faptul că nu mă simt ca aparţinând acestei perioade şi nici acestor locuri, iar el m-a întrebat când mi-aş fi dorit să trăiesc. Cred că cel mai mult mi-ar fi plăcut perioada interbelică. Îmi place cum arăta Bucureştiul atunci, îmi place tot ce citesc despre modul de viaţă (oarecum boem), despre iubirile descrise de scriitorii momentului. Oamenii erau exact aşa cum îmi plac mie (sau aşa îi percep eu, din ce citesc), politicoşi, dornici de nou, iubitori de cultură.
Nu-mi place cum arată oraşul azi. Nu e nici pe departe ceea ce ar trebui să fie o capitală europeană. E un amestec fals de gusturi necizelate şi neinstruite. Clădirile poartă parcă amprenta şpăgilor date pentru obţinerea autorizaţiilor. Cu cât e mai înaltă, mai mare, mai hidoasă şi mai de prost gust, cu atât trebuie să fi fost mai mare şpaga primită de vreun funcţionar responsabil cu cine ştie ce prin primărie. Oamenii sunt "urâţi" azi, adunaţi de prin toate colţurile unei ţări chinuite, veniţi cu speranţa că vor reuşi aici ce nu pot face acasă. Concentraţi doar pe lucruri efemere: bani, job, rate... Fără interes pentru partea frumoasă pe care o poate oferi un oraş cu pretenţii: teatru, concerte, lansări de carte....
Offf, unde este Bucureştiul de altă dată?

Paria

Am răcit stând dezbrăcat în frig. Tuşesc şi ştiu că ăsta poate fi doar începutul. Dacă pui la socoteală şi durerea de cap, ştii cam cum se vor derula lucrurile. Dar îmi vine să lupt cu rahatul ăsta de răceală. Virusul ăsta scârbos mă scoate din minţi, vrea el să-mi demonstreze cât de slab pot fi. Am de gând să-i trag una în bot şi să-l trimit la dracul în praznic unde îi e locul. Îmi repugnă, mă umple de greaţă şi mă înfurie ca şi cum ar fi mizeria universului. Neah, nu mai am chef să fiu înţelept, analitic, realist şi vreau să spulber un virus. Ştiu, m-am tâmpit! Aşa am eu chef, să ripostez, deşi cu viruşii nu prea lupţi unu la unu. Ii trânteşti un vaccin şi gata. Îl anihilezi. Simplu. Acuma io ştiu că nu merită, că e un virus patetic şi mititel. În mod normal nici nu m-aş agita, am vazut altele şi mai şi. Dar, ce să mai, m-a prins pe picior greşit şi l-am lăsat să mă enerveze chiar dacă nu trebuia băgat în seamă şi-o să crape singur. Aproape toată lumea din jurul meu a fost răcită. Io scăpasem miraculos. Nu că mă feream, dar aveam aşa un soi de imunitate la răceli..Râdeam şi ştiam că nu mă atinge nici o bacterie, nici un virus sau altele de dimensiuni d-astea microscopice. Altele erau grijile mele, macrocosmosul. Uite-mă acum atins şi furios, eu eram printre puţinii care n-o păţisem şi mai şi strigam triumfător că io nu mă umplu de toate jegurile de răceli. Tuşesc, fir-ar! Expectorez, fir-ar! Nici măcar n-am luat răceala asta de la cineva, să pot da vina. Am stat în frig crezând că un rahat de virus n-o să mă poată atinge pe mine. E mic şi dezgustător şi s-a băgat în respiraţia mea care e şi-aşa îngreunată de tutun. Şi nu pare să vrea să se oprească. Aşa că iau măsuri, declar răceala asta paria şi refuz să mă îmbolnăvesc mai departe. Îmi crapă capul de durere.
Deci, virus. Du-te tare , măăăă

Ha , ha, ha

Am revenit :)

...

Muzica şi poezia sunt plăcerea adevărată, nu se sfârşesc, te fac să treci prin toate stările sufleteşti, te coboară până în abis, apoi te ridică până la stele. Iar tu, omule, trăieşti zi de zi o nouă experienţă, deci, nu mai privi peste umăr, lasă trecutul în urmă, priveşte cu mintea, inima şi sufletul la ziua de azi, la clipa de faţă, pentru că am primit un dar nepreţuit, numit viaţă, ridică-ţi ochii către viitor şi păşeşte spre el cu încredere şi zâmbetul pe faţă.

A plecat într-o lume mai bună...Rămas bun Maestre!

Azi România a pierdut un om de mare valoare care şi-a iubit ţara. Fără să intru în amănunte nu pot să uit vreodată Cenaclul Flacăra, singurul moment în care te umpleai de cultură şi muzică în vechiul regim. Aveam 14 ani în momentul în care am apărut în faţa poetului pentru un autograf şi nu-mi încăpeam în mine de fericire. În ultimii 20 de ani au vorbit tot felul de indivizi, care au încercat să-i ponegrească activitatea. Pe aceştia istoria nu-i va băga în seamă. Faptul că am fost contemporani cu poetul Adrian Păunescu (cu bune şi rele), este o onoare pentru noi ceilalţi.
Dumnezeu să-l odihnească !!

Ultima poezie ...

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Îmi place să citesc

De mic mi-a plăcut să citesc, poate că din cauza firii mele sau, poate că parcă sau cu siguranţă totuşi datorită primei educatoare, ce mi-a insuflat încă de la primele lecţii de citire şi scriere această înclinaţie către cărţi. Cele de citit, căci celelalte, de joc, de tarot sau câte or mai fi nu m-au ademenit la fel de mult.
Ce a fost, a fost, ce este, e cu siguranţă faptul că îmi place să citesc.
Voi de ce citiţi? Mă rog, voi cei ce o faceţi. Aveţi un motiv, ce e drept, de conjuctură, de plăcere, de obişnuinţă, de nevoie. Indiferent de care e răspunsul, e bine că o faceţi. Nu e aşa că nu timpul e problema?
Cu siguranţă că aşa e, dar există mereu resurse de a spălăci vizual ochii cu ceva rânduri alandala, există mereu prioritatea numită şi cititul unei cărţi. Lucruri care-mi plac, care mă fac comfortabil, dar care şi liniştesc. Pe mine, pe cei din jur, pe toţi cei care interacţionăm câteodată împreuna şi în acelaşi timp prin intermediul cărţii.
Aş vrea să pot face şi acasă la fel, să îmi găsesc resurse să mai şi citesc. Uneori reuşesc, dar atât de rar încât totul e sinonim cu aproape nimic. Nu înţeleg de ce sau, zic eu, nu înţelegeam de ce. Acum poate am găsit o soluţie, un fel de revoluţie, ceva gen redirijare conştientă a tuturor tâmpeniilor, care acaparează şi mănâncă energia rămasă înspre ceva ce atrage ca o ventuză oaza de linişte necesară găsirii de soluţii pentru ceea ce mă frământă: cititul unei cărţi

Ganduri

Există persoane care se consideră atotştiutori. Eul se confundă cu axa lumii şi de ici încolo...dăi, nene, cu subsemnatul. Tovarăşi, îmi vine să le spun, adevăr absolut nu există (că şi socialismul a dat faliment). Lumea e făcută în culori. Şi sunt unii care preferă culoarea mov. Şi care-i baiul? să rămână ei cu mov, că eu, dacă am greaţă, merg să îmi iau o lămâie şi mă îmbrac în verde...nebun de verde câteodată... Aşa-mi place mie...

Prietenia

Scriam la un moment dat, despre cât de importanţi sunt prietenii pentru mine. De ceva vreme mă tot gândesc dacă eu sunt macar la fel de important pentru ei, sau pentru oricine. Mă tot analizez şi nu reuşesc să-mi dau seama cum sunt perceput. Ştiu ce încerc eu să fac şi ştiu că ce fac, fac din suflet. Aşa funcţionez eu, nu mă pot preface nicicum şi câte n-am pierdut din cauza asta!
Cred că, într-o prietenie, cel mai important lucru este să ştii să faci compromisuri, să ştii cum să accepţi defectele celuilalt şi să-i apreciezi calităţile. Însă, de departe, cel mai greu mi se pare să ştii să ierţi. Poate părea ciudat ce spun acum, însă aşa simt. Cred că, atunci când un prieten greşeşte faţă de tine sau în relaţia cu tine, este cu atât mai greu să treci peste asta, cu cât aşteptările tale sunt mai mari. Iar eu am aşteptări mari de la cei pe care-i iubesc!
Am încercat să nu mai raportez acţiunile celorlalţi la ale mele, dar nu prea-mi reuşeşte. Întotdeauna aştept ca cei dragi să facă ce aş face eu într-o anumită situaţie, iar asta nu e întotdeauna ok. Şi atunci dezamăgirea este mare, iar iertarea, dacă vine, e o victorie!

Despre români

Este fenomenal cât suntem de "români". Cred că termenul "român" ar trebui adăugat în categoria adjectivelor. Suntem o categorie aparte de oameni, speciali, în felul nostru, cu enorm de multe calităţi, dar cu la fel de multe defecte şi din păcate, ne evidenţiem mai mult prin prisma celor din urmă.
De exemplu, situaţia socială de zilele astea ne scoate, din nou, "calităţile" de român la suprafaţă. Suntem observatori desăvârşiţi, comentatori pricepuţi despre tot şi toate, ne dăm cu părerea despre orice şi nu suportăm să fim contrazişi. Stăm în faţa televizorului, pe canapea şi ne enervăm că nu se rezolvă nimic. Mergem la birou şi comentăm acelaşi lucru. Ne enervăm, fumăm ţigară de la ţigară, bem tone de cafea, ne certăm cu prietenii, stricăm relaţii de o viaţă din pricina discuţiilor interminabile. Când vine timpul să luăm atitudine, ne ascundem după deget, invocând motive care mai de care mai "serioase". Şi ne mai mirăm că am ajuns în situaţia în care suntem?
De ce ne mirăm, eu asta nu reuşesc să înţeleg. Dacă am înghiţit atâţia ani toate braşoavele ce ne-au fost servite, cei care ni le-au servit au toate drepturile din lume să ne trateze aşa cum, de altfel o şi fac.
Ştiu că voi deranja multă lume acum, însă, mare parte dintre noi merită să trăiască vremurile astea. Nu mă număr printre ei şi cu mâna pe inimă o spun, am tot dreptul să vorbesc despre asta. Am luat atitudine de fiecare dată, am fost în stradă de fiecare dată, am trăit frustrări nemăsurate, am primit lovituri sub centură, drept reacţii la atitudinea mea, fără număr. Mi-am asumat şi am continuat să fac ce am simţit că e corect, ca să mă pot privi în oglindă şi să pot fi mulţumit de imaginea reflectată acolo. Eu cred că mi-am câştigat dreptul de a fi nemulţumit şi de a vorbi despre asta....
Voi vi l-aţi câştigat?

Visez

De la o vreme încoace visez. Mărturisesc cinstit că am fost extrem de mulţumit că am început să visez. De foarte mult timp nu am mai visat nimic. Am intrat într-o letargie păguboasă şi nu am mai visat absolut nimic. Doar am contemplat, am contemplat ceea ce se întâmplă în jur, ceea ce se întâmplă cu noi şi deodată am început să visez..
Visez că deodată am devenit mai buni şi că zâmbim în neştire mergând pe stradă. Ştiţi cât de frumos este zâmbetul? Visez că am încetat să mai fim lacomi şi să alergăm după himere şi îmi dau seama că am irosit jumătate de viaţă alergând după himere. Şi iar visez, visez că suntem mai buni şi că ne ajutăm zi de zi, visez că nu trece o zi fără să ne întâlnim la cafea şi nu suntem invidioşi unul pe celălalt.
Visez că voi apuca ziua în care vom acţiona toţi împreună ca o civilizaţie. Am în faţă clipa când vom părăsi această lume şi vom merge acolo unde acum numai visăm, chiar dacă suntem foarte puţini, dar visăm şi sper să văd clipa când vom atinge stelele cu mâna şi vom ajunge undeva departe.
Oare când voi înceta să mai visez?

Criza în Vest şi la noi

Mi-a povestit cineva cum a văzut, după o călătorie de câteva zile într-o ţară din vest, criza de acolo. „În primul rând, cu cât ma îndepărtez de România, spre vest, totul se schimbă. Peste tot mă uimeşte curăţenia, bunul simţ al oamenilor. Parcă şi-au propus să concureze la ornarea caselor, a magazinelor, a parcurilor. Toate magazinele au ornamente de Crăciun, deşi mai sunt 2 luni până atunci. Totul este aranjat cu mult gust, fără kitchuri şi sclipiciuri de prost gust. În schimb, la ora 18, se închid toate magazinele. Seara toata lumea se retrage şi oraşul pare un orăşel de provincie. Dar şi acolo se simte criza. Lumea este cumpătată la cumpărături...”
Oricum, criza la ei nu e cum e a noastră! Ei cumpără mai puţin, noi cumpărăm sub limita ultimului puţin, eventual deloc, cu întreruperi dese. Ei nu mai pleacă în insule îndepărtate, dar tot pleacă undeva mai pe aproape. Noi nu plecăm, în majoritate, deloc. La ei, criza este o răceală. La noi, o boală recidivă, decesivă. Ei sunt puţin trişti, noi murim câte puţin.
Să ne gândim că mâine va fi mai bine? La ce să mă gândesc eu mâine? Nici nu vreau să mă gândesc!! Nu-mi aduce nimic, în schimb mi se cer multe, să dau şi să tot dau, eventual şi ce nu am!
Leac împotriva deprimării: nenumărate aspirine, repetabile, pentru săraci în drum spre ultima Thule, o vită depresivă, care nu mai dă lapte, ci mugete sfâşietoare!!

Cuvinte

Suntem sclavii cuvintelor. Tânjim după ele, le urâm, le iubim, le dispreţuim, le căutăm cu disperare, le adorăm, le aruncăm. Sunt o armă dar şi un panaceu universal. Te pot distruge, te pot ridica în slăvi, te pot reabilita, te pot jigni, te pot măguli, te pot atrage, te pot face să-ţi pierzi minţile, te pot înfuria, te pot înveseli. Te pot omorî şi te pot învia. Dacă Dumnezeu a creat omul, diavolul a creat cuvintele. Sunt cea mai malefică şi angelică descoperire.
Poţi, cu un singur cuvânt, să distrugi tot ce te-ai chinuit să clădeşti prin fapte. Poţi, cu o singură minciună, să pari ceea ce nu eşti. Poţi, cu doar o vorbă, să ajungi unde nici nu sperai că poţi ajunge.
Dacă trăieşti cu impresia că le stăpâneşti, mai devreme sau mai târziu îţi vor arăta cine-i stăpânul. Nu poţi câştiga în lupta cu un cuvânt, decât folosind alte cuvinte. Paradoxal? Nu, e doar o stare de fapt.
Ai sau n-ai dreptate, meşteşugind cuvintele poţi trage spuza pe turta ta. Nu le stăpâneşti, nu ştii să le foloseşti adevărata valoare, atunci eşti pierdut.

Câteodată nu ai cuvinte. Atunci, taci, te rog. Înţeleg mult mai bine aşa...

Miting vax

Ne-am lămurit. Suntem o ţară de bălălai degeraţi care blochează centrul capitalei ca să-şi regleze bojocii dându-i lui Boc cei 25% înapoi, din vârful degetului mijlociu, cu dobândă cu tot. Asta în timp ce băieţii deştepţi din Parlament îşi văd de treburile lor, adică scobit în nas, vizionat site-uri porno, „citit“ Libertatea sau Clik on-line, pe bani publici. Cum să voteze ăia să le cadă ciolanu' de sub nas? Hai, că aţi luat-o razna sau aţi uitat în ce ţară trăiţi, p'onoarea mea!
Nu mă dau Nostradamus, mama Omida, Mafalda sau Ogică pentru că, sincer, era la mintea cocoşului sindicalist că nu iese nimic din toată tevatura asta, anunţată cu mare tam-bam-pam-tam de toată forţa antiportocalie.

Într-o ţară normală.....

De multe ori mă întreb cu tristeţe dacă România mai este o ţară normală. O ţară normală unde sa îţi creşti copii în pace, în care să priveşti cerul dimineaţa şi să te simţi fericit şi împlinit.
Mai este România o ţară normală unde oamenii se duc la serviciu şi lucrează conştienţi că şi ei participă la crearea unui viitor comun şi drept? Într-o ţară normală oamenii nu îşi ling şeful în fund pentru a obţine avantaje şi într-o ţară normală oamenii nu sunt sclavii unui patron care nu ştie decât să profite de muncitorii săi. Într-o ţară cu adevărat normală, oamenilor nu le este frică să spună adevărul pe motiv că au copii şi vor muri de foame, sau au credite şi nu le vor mai putea plăti. Într-o ţară normală desigur că îţi poţi plăti creditele şi acele credite le vei lua pentru obiective majore sau importante şi desigur că nu vei fi un sclav sârguincios pentru următorii 30 de ani.
Poate că într-o ţară normală oamenii se iubesc pentru ceea ce sunt, nu pentru banii care îi au în buzunar şi poate că această iubire îi înalţă şi îi face mai buni cu semenii lor, îi face mai calmi şi pozitivi. Sau sunt prea idealist? Ştiu că lumea perfectă nu există, dar prea ne-am transformat în nişte zombie fără inimă. Spunem te iubesc mecanic şi cu gândul la juisări prelungi. Totul pentru noi este o joacă de-a puia gaia unde unii dintre noi doresc cât mai multe "victime" pe raboj.
Preşedintele ne invaţă că singura soluţie este emigrarea. Ţara aceasta spun unii că este pierdută şi nu se mai poate face nimic pentru ea. Chiar nu se mai poate face nimic pentru ea?
Suntem pierduti? Cum oare putem să ne "resuscită" şi să începem să trăim frumos, să dovedim că suntem fiinţe superioare nu animale instinctuale?

Schimbare

Gata, m-am hotărât, mă fac rău. Nesimţit, mândru, îngâmfat, prost crescut, colţos, tupeist, agasant, feroce. No more mister nice guy.
De ce? aceasta-i întrebarea
Păi să vedem:
1. În afaceri.
Aici nici nu mai e nevoie de argumente. Dacă eşti băiat bun, amiabil, condescendent şi laşi de la tine, într-o lună cel mult dai faliment. Clar. Trebuie sa fii rechin, măgar, porc şi alte specimene de zoologie (gen: se bate ca un leu pentru un leu, bla bla).
2. La serviciu.
Aici pare a fi discutabil. Cică e frumos să te porţi colegial, să fii săritor, să-i ajuţi pe toţi, să munceşti ca un rob şi să zâmbeşti în acelaşi timp... Pe naiba. E legea junglei, cine urlă mai tare e mai bine văzut şi remarcat. Dacă te specializezi în plimbatul dosarului prin firmă, cu o mînă ocupată, ai toate şansele să fii promovat. De asemenea, este necesar să devii performer într-o anumită ramură sportivă, şi anume aruncatul pisicii moarte în curtea altuia.
3. În dragoste.
O să săriţi pe mine, dar ăsta e adevărul, dacă eşti fidel, drăgăstos, faci toate compromisurile posibile ca să-ţi mulţumeşti perechea, eşti luat drept slab, moale, sub papuc, „nu eşti bărbat, eşti o cârpă“.
Dau şi exemplificări, dacă mai sunt necesare:
- eşti nesimţit, ai Q7; eşti băiat bun, ai un Logan (eventual).
- eşti nesimţit, ai toate femeile la picioare, numai bunăciuni; eşti băiat bun, te încoţopeneşti într-o relaţie şi nu vrei s-o faci să sufere atunci când, sătul de atâta „nice guy“, alergi după alte fuste.
- eşti nesimţit, eşti plin de bani; eşti băiat bun, tragi de un salariu amărât de la o lună la alta.
- eşti nesimţit, ai vilă în zonă rezidenţială, vilă la munte şi casă de vacanţă pe unde vrei tu; eşti băiat bun, te chinui să plăteşti o viaţă un amărât de apartament la bloc.
- eşti nesimţit, îţi petreci vacanţele în Florida, Ibiza, Mauritzius, Thailanda, unde vrea muşchiul tău; eşti băiat bun, te duci la Eforie sau, în cel mai bun caz, la bulgari sau greci, în extrasezon, că prinzi oferta.
Deci, avantaj ei. Ca să nu mai zic că din punct de vedere emoţional e mai bine să te doară-n cot de toată lumea, să nu te consumi, să nu-ţi faci griji pentru alţii. Trăieşti mai mult, nu? Plus că trăieşti cum vrei.
Aşadar, m-am hotărât. Dar cum dracu' să mă ţin de hotărârea asta?

Să-l suspendăm?

Ideea de a se încerca suspendarea şi apoi demiterea lui Traian Băsescu nu mi s-a părut tocmai genială nici prima dată, însă acum, după experienţa din 2007, mi se pare de-a dreptul proastă. Oricât de încurajatoare ar putea părea sondajele care-l arată cu o cotă de încredere sub 15%, eu unul nu sunt deloc convins că după o lună de campanie oficială, cu Băsescu în prim-plan (pe lângă cea deja începută de acoliţii şi pupincuriştii săi, despre moguli, lovituri de stat şi implicarea agenturilor străine în răsturnarea conducătorului iubit) situaţia nu s-ar schimba dramatic.
E limpede că politicienii portocalii şi susţinătorii lor nu mai au de mult (dacă or fi avut vreodată!) scrupule, iar electoratul român e şi el… cum e. N-aş fi câtuşi de puţin surprins ca, aşa cum un miting, la urma urmelor destul de anemic, al poliţiştilor a putut fi transformat de morari, pore şi cristoi în ditamai puciul, mâine-poimâine să se inventeze vreun atentat nu doar pus la cale din umbră, ci şi executat (fără succes, desigur!) de alde Dinu Patriciu, Vântu şi Voiculescu. Parcă o şi văd pe Pora explicându-ne cu vocea ei piţigăiată, dar pe un ton grav, că s-a ajuns prea departe, că una este lupta politică şi alta încercarea – fie şi eşuată sau, în fond, imposibil de demonstrat că a existat – de a suprima fizic un adversar. Iar românii, miloşi cum îi ştim, şi cu mare drag de bogătaşi, îşi vor spune la rândul lor: "da, e naşpa că Traian Băsescu ne-a tăiat salariile şi ne-a mărit impozitele, dar nici să ni-l omoare ticăloşii ăştia de moguli!". Şi-l vor mai vota o dată.

Gălăgie fără rost

Sigur, mai bine mai târziu decât niciodată, şi mai bine mai puţini decât deloc, dar, după ce toată vara s-au uitat la televizor, nevenindu-le probabil să creadă că, în ciuda vehemenţei tuturor celor care apăreau prin talk-show-uri, măsurile de criminală austeritate născocite de diabolicul guvern boc chiar vor fi puse în aplicare, sindicaliştii se plâng acum că vremea e cam nefavorabilă pentru mitinguri şi ar vrea probabil să le ţină în sală (cred că le ajunge una de teatru!), ca în bancul cu războiul dintre Liechtenstein şi Andorra.
Un cunoscut analist se plângea zilele trecute că, din cauza celor 5 milioane de compatridioţi care au votat cu cine nu trebuie, ceilalţi români – chipurile mai deştepţi şi fără nicio vină – nu mai au altă soluţie pentru a scăpa de ciuma portocalie decât să plece din ţară. Eu zic însă că, dacă românii “ceilalţi” (printre care, de altfel, mă număr) ar fi cu adevărat aşa deştepţi cum se cred, ar ieşi cu toţii în stradă pentru a-şi manifesta (cel puţin la început) paşnic, dar deschis nemulţumirea, nu doar în cercurile de prieteni, ca pe vremuri. Când or fi în faţa Palatului Cotroceni sau în Piaţa Victoriei zi de zi câte 500.000 de demonstranţi, nu câte 5000, mai vorbim…

RUŞINE !!!

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul,îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.
La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întamplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.
României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vrem noi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelatorii care nu duc nicăieri.
Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.
Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame si frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mâna de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonoteca vie de experienţă si întelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el?
Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".
La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţă" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţa până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!
Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.
Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi,
cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii aştia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi sânii şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii si aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Parinţii noştri pleacă să culeagă capşuni şi să-i spele la fund pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.
Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.
Să trăiţi bine !

Prostia s-a scumpit

Arhiepiscopia lui Teodosie Şpagoveanu a scumpit lumânările. Ăla a fost aşa de bun manager cu banii voştri încât a ajuns intreprinderea lui datoare cu milioane pe la bănci. Aşa că rezolvă problema tot cu banii voştri, aşa cum zice că o rezolvă şi pe aia a sinistraţilor din Moldova – din donaţii de la credincioşi şi cum rezolvă şi construcţia Casei Poporului pe stil nou – prin contribuţii de la mireni.
Dar hei, te judeci cu Dumnezeu? Vorba unui popă dat în judecată de unii ca le luase cu japca terenul să-şi facă el parcare pentru biserică şi nu mai ştiu ce. Răspunsul meu e nu, tehnic, să-l dai în judecată pe Dumnezeu îţi trebuie o adresă, să-i trimiţi citaţie. Neavând-o, nici măcar un formular din ăla de platit taxe nu poţi să-i trimiţi.
Aşa că “trimişii săi pe pământ” îşi fac de cap cu satisfacţia imbecilă a prostului care se trezeşte dimineaţa după o beţie groaznică, descoperă că-i miroase scula a fund de câine şi se bucură: “OOO, cineva a avut noroc azi noapte!!!”. Şi răspundere, neam. Nimeni nu le face nimic. N-ai nici măcar şansa să votezi o dată la patru ani să-i schimbi pe pedofilii ăştia hoţi şi evazionişti.
Proştii ăia din titlu sunt pensionarii. Se plâng că le-a micşorat Boc pensia, dar dau bani în plus pe lumânări.