Romi, Roma, România

Nu este un joc de cuvinte. Doar c-am auzit un slogan la posturile de televiziune şi radio, şi-am rămas cu gândurile agăţate de problema asta. Cică "Discriminarea romilor se învaţă acasă. Cunoaşte-i înainte să-i judeci"- o campanie din fonduri Phare. Şi aşa al naibii de fals sună toată găselniţa asta în contextul actual, încât mai că-mi vine să cred că habar nu aveau despre ce-i vorba, când, ani la rând, ne-au arătat cu degetul, că nu ştim să ne integrăm minorităţile. Iacă-tă-i cu minorităţile în ogradă, isterizaţi şi panicaţi, uitând de diplomaţie ori civilizaţie, punându-şi poalele-n cap.
NU toleranţă, nu echidistanţă, nu îngăduinţă...Nimic.
Reacţii neo-fasciste. O psihoză naţională, din care cel mai clar trebuie înţeles că ei sunt mai oameni decât românii, pentru că cei din urmă au avut proasta inspiraţie de-a pleca acolo să facă munca celor dintâi.

LUPTA CU LEHAMITEA

Şi-mi vine să dau cu căciula de pământ, să mă întreb când o-nceta naţia asta a se mai hrăni doar cu pâine şi circ mediatic.
Jeluia tărăgănat o cucoană în prime-time: "Elodia e moartă-Dar totuşi ea trăieşteeeee" şi poporul e foarte impresionat de proaspăta "baladă"izvorâtă din emisiunile OTV-ului.
C-a făcut Dan Diaconescu ce-a făcut de-a dat românilor subiect de discuţie în metrou, la serviciu, că prea ne-o fi fost viaţa monotonă.
Şi-mi este ciudă că la lucruri bune, constructive, înălţătoare nu ne-am solidariza neică-n halul acesta. Mi-e ciudă că-n tramvai dacă trei oameni văd un şuţ furând cuiva portofelul , se prefac a nu-l vedea. Mi-e necaz că nu se ceartă nimeni cu cei ce-aruncă gunoaie pe stradă. Mi-e necaz pe toată toropeala asta-n care ne-am scufundat , şi care ne transformă minţile în plastilină. Plastilină, cu care se joacă şi Diaconescu, şi ştirile şi politicienii.
Acesta să fie destinul românesc post-revolutionar?
Uniii fură, alţii îi arată cu degetul, iar restul stau pur şi simplu inpasibili pe margine...??? Spărgând seminţe şi prizând televiziune???

Gânduri

Ascultă-ţi inima...judecă...gândeşte...!!!Prea mult timp petrecem alergând spre viitor, prea mult timp petrecem plângând după trecut, prea mult timp petrecem aşteptând, căutând...Aşteptăm un telefon să sune, o uşă să se deschidă, un pas să răsune pe coridor, un glas să ne strige cu dor, o gură care să ne şoptească...TE IUBESC!!!... Căutăm să fim în rând cu ceilalţi, să fim duri şi reci, necruţători şi învingători. Dar în toată nebunia asta, când mai avem timp să simţim?! Şi dacă nu simţim, cum putem spune că trăim?! Să ne oprim! Să ne ascultăm inima ce strigă! Să ne ascultăm sufletul ce plânge, şi să deschidem larg ochii să privim! În jurul nostru e viaţă! Să ne bucurăm de răsărit şi apus, să adulmecăm mirosul florilor, al zorilor şi al nopţii. Să ne îmbătăm cu zâmbetul copiilor, să ne încântăm auzul cu glasurile lor nevinovate, cu sunetul râsului lor. Să învăţăm de la ei să ne bucurăm din nou, să trăim din nou. Să iubim.
De vom fi răniţi, înseamnă deja că am iubit. De vom iubi, îngerii ne vor răsplăti. Vom plânge, vom râde, vom cădea în disperare, ne vom abandona într-o îmbrăţişare, vom muri cu o sărutare, vom tresări la un surâs... Într-o zi se va sfârşi... Atunci ne vom ridica din prăpastia durerii şi o vom lua de la început... Pentru că asta înseamnă să trăim. Să nu irosim darul cel mai de preţ…VIAŢA.

8 NOIEMBRIE 1997 - 8 NOIEMBRIE 2007...10 ANI DE LA NUNTĂ

Free Photo Decorator Generator
O poveste de iubire ce domneşte peste noi

O poveste aşezată pe zilele toamnei, începută în casă, adunând bucăţi de curcubeu şi împliniri. Era o toamnă şubredă, zilele ezitau între a se umple de pale de lumină şi mâzgăleli în nori cu degete de ploaie. Ne cunoscusem, dar nu erai a mea. Un miez de toamnă ne colinda de nu ştiu unde, dureri necunoscute şi inima visa trist, ne năpădea un fel de inspiraţie nostalgică: să mergem, să nu ne mai oprim dorul de ducă, chiar dacă nu era nimic de găsit. Vâsleam grăbiţi prin trupul zilei căutându-ne. Când ne-am trezit din surâsul visării ne-am descoperit alături, aproape la fel de înalţi. Ne-am scufundat privirile una într-alta şi ne-am strâns într-o îmbrăţişare înfrigurată şi plină de promisiuni. Inimile băteau ca nişte clopote târându-se printr-o pulbere argintie, la nesfârşit şi fără speranţă, într-un clocot al retragerii îndărătul timpului. Oare cine a facut primul pas? Fără să te dezmeticeşti strângeai în braţe un trup de bărbat atunci neiubit. Vântul amărui de toamnă începuse să rostogolească pe pământ povestea noastră.
Fiecare bărbat are cheia lui, cu care dă drumul la izvoare neaşteptate - cheie de pelin, de nisip sau miere. Eu aveam însă o cheie de zăpadă şi viscol. Dar tu erai ca un mânz tăvălindu-se în iarbă, erai vara fierbinte plină de dulceaţa tuturor poamelor. Mi-ai topit zăpezile şi mi-ai alungat viscolul şi singurătatea, m-ai făcut bărbatul tău cu drepturi egale, ba chiar m-ai pus deasupra. Părea că îngerul mă mângâiase în zori pe creştet şi apăsase prea tare cu arătătorul sau cu inelarul. Şi viaţa mea s-a rostogolit sub roată măsurând timpul, într-un pachet cu cărţi de joc în care se aflau demonii întâmplării şi zeul norocului.
O peniţă nevăzută sau poate o pană de porumbel desena şi redesena, din umbre nepereche, două fiinţe: una ca un lujer de floare indignat şi hohotitor, înflorind şi una, încingând cu ironii şi eşecuri seva vieţii, must de struguri şi pelin, iarbă şi eternitate a drumurilor, iubire duioasă, om în care s-a adăpostit timpul plesnind de gânduri de fugă. Dacă atunci aş fi fugit, acum, ar fi fost clipe în care mi-aş fi tăiat pielea de pe şolduri ca să împletesc o cravaşă cu care să-mi biciuiesc durerea şi amărăciunea.
M-a limpezit bâzâitul aripilor unei libelule: m-am trezit într-o seară în sunetul rostogolit ca printr-o sticlă răsucită în timp ce beam un pahar plin cu lapte, bucurându-mă singur de strălucirea lui de perlă. Beam laptele cu o plăcere niciodată încercată, apoi, în pijama, plimbam paharul, într-o închipuire de dans ritual, spaţiul acela îngust transformându-se în Marea Roşie, unduind pe verticală, iar în mijlocul ei, se vedea plutind o gondolă peste care ningea şi se scuturau crengi de clopoţei.
Apoi, convins fiind că voi păstra scânteierile ei în inima dorinţelor care înmuguriseră în mine şi îşi cerşeau împlinirea, îşi implorau înflorirea, cât şi din pornirea deşteptată de nestăpânit şi imposibil de înfrânat de a sorbi din aer elevaţia leneşă a bărbatului binecuvântat de mirodeniile celei ce se stăpânise peste întreaga stirpe bărbătească. Mă inundase dorinţa, nevoia lacomă de a ieşi din conturul de miere otrăvită şi posomorâtă în care se zbuciumau barbaţii singuri, era atingerea umedă a unei nopţi din altă parte a lumii?
Suntem unul pentru altul cei mai buni oameni întâlniţi vreodată în viaţă, oameni de al căror cap îţi lipeşti tâmpla atunci când ai un gând rănit şi acesta se repară, sau degetul mort îl plimbi pe palmele lor şi degetul învie.
Se întipărise în mine o superstiţie, iar superstiţiile sunt ca genele false, crezi în ele cu teamă, întunericul lor tremurător îţi sporeşte puterea de fascinaţie încât te simţi ispitit să le smulgi în clipele cele mai înalte ale unei petreceri spre a gusta propria prăbuşire în anonimat.
- Du-te cu eşarfele fluturând!, părea că ai zis atunci şi am rămas ca un pom lovit de trăsnet, cu crengile arse şi trunchiul de lemn înnegrit.
Ai apărut în drumul meu cu o lanternă magică, închipuind un conac de umbre albe colindat în curbura pridvoarelor de vene albastre. Şi în pridvor un ied alb căruia abia i-au crescut corniţe, ţopăind şi învolburând locul cu busuioc şi cimbru. Dansul lui preceda mereu lupta luminii pentru renaşterea culorilor, ca şi cum speranţa lui era să fie mereu mai departe şi să împlinească un destin al surâsului pe care nici o putere nu-l atinge. Era o celebrare a momentului când harta zilei se desfăşoară peste lume, când o mie şi una de poveşti rotunjesc cuvântul „bucurie” ca polenul unei minuni culese din caliciul florilor.
Aşa s-au născut cearcănele de sidef tipărite sub ochi, mărindu-le adâncimea, părând a fi urmele unor cătuşe sparte de-o patimă îndelung sechestrată. Ai suflat asupra mea şi m-ai uns cu mirul dorinţelor tale aţâţate, cu împăcarea stăpânului vindecat de gunoaiele urii şi colindat de coborâşuri senine. Ţi-am văzut pleoapele tremurând, ţi-am simţit sărutul şi mângâierea apăsată, căutând mersul elegant al lumii pe poteci luminate.

CONCLUZIA MEA

Bărbaţii sunt frumoşi după ce au câştigat bătălia şi trec arşi de pulbere, pe sub arcul de triumf, în timp ce femeile prin tot ce fac, aduc laudă pentru întreaga lume, alungă urâtul de pe pământ, împing zidul minciunii zicând că nu e nimic pentru care să merite să mori. Bărbaţii sunt mai netezi decât femeile, se scaldă doar în cerul senin din ape, iar femeile în vârtejurile rostogolitoare. De aceea nici nu înţeleg ei mare lucru, acolo unde totul e simplu, imaginaţia lor deformează conturul, nu-l intuiesc şi se impiedică, bravând sau concentrându-şi atenţia asupra rănilor primite. Numai femeile ştiu să facă, într-o joacă, degetare de aur din care să bei rouă, evadat înapoia poveştilor, să te transforme în mătasea ce urmează a fi desenată, să te facă să aluneci printr-un şir de oglinzi fluide, în care tremură punţi inexistente care se destramă în miros dulceag de frunză şi ameţeli de smirnă, culese din tufe de cimbru.


Free Comments & Graphics Codes

PENTRU SOŢIA MEA...

Te-am întâlnit atunci când nici nu credeam că mai exist eu ca suflet, eu ca bărbat, când îmi era teamă de oameni, teamă de mine, când îmi era teamă să mai iubesc. Ai venit într-o zi, când iarna bătea în geam, în timp ce toamna încerca să-şi câştige cât mai mult teritoriu. M-a ajutat iarna, m-ai ajutat tu, să nu m-acopere frunzele uscate. Fiecare lacrimă ce curge pe obrajii mei acum, scoate la iveală amorţeala care mă cuprinsese, dar sunt lacrimi de fericire pentru că ai apărut, pentru că m-ai scos din starea în care, încetul cu încetul, mă cufundam.
Te căutam de mult, te căutam în vis de zi, în vis de noapte. Te-am găsit aievea, nu prinţesă, nu eroină dintr-un film şi nici nălucă din vis...un om adevărat. Acum am uitat de tot, de iarnă, de năluci, de zâmbet ascuns, de umbre din surâs. Cu tine sunt altfel, mă faci să zâmbesc, să râd, mă faci cu adevărat fericit. Sărutările tale îmi înalţă aripile spre culmile cele mai înalte, mângâierile tale mă alintă, vorbele tale mă liniştesc. Nu există cuvinte nici pentru tot ce simt faţă de tine, nici pentru rolul pe care-l joci în viaţa mea.
Eşti importantă pentru mine, pentru sufletul meu, pentru viaţa mea. TE IUBESC...şi aş vrea să strig asta foarte tare, să auzi tu, să mă audă tot cerul. Să audă cât de fericit sunt că exişti, că te am, să vorbească stelele între ele şi să se unească pentru a mi te lăsa aşa cum eşti, pentru a te putea păstra în continuare în viaţa mea. Iarna din suflet a plecat, primăvara a trezit amorţeala din mine, a scos la iveală sufletul ce tindea să îngheţe pentru totdeauna. Păstrează-mă aşa cum sunt, rămâi pentru mine aşa cum eşti şi mai ales...ceea ce eşti, o fiinţă importantă în drumul pe care merg fără să privesc înapoi...!!!

Free Comments & Graphics Codes

RĂZBOIUL CU LEHAMITEA

Preferăm să gândim că nouă n-are să ni se întâmple niciodată. Preferăm să ne ferim şi gândurile şi privirea. Să ne îngropăm adânc revolta şi neputinţa. Dar cu toate acestea, realităţile dramatice există. Macină oameni şi suflete, fără ca noi să ştim prea multe amănunte.
Aservite sau nu politic, mass media au încercat să ia o faţă umană zilele acestea.Sau cel puţin când au prezentat o problemă, anume drama Lianei Stanciu. Detaliile poate le ştiţi, şi nu despre ele vreau să vorbesc aici. Ci despre faptul cutremurător că micuţa fiinţă lovită de cancer este exponenta unei întregi categorii de pacienţi, condamnaţi la moarte, de SISTEMUL SANITAR ROMÂNESC.
Oamenii aceştia au avut şansa de-a strânge, într-o campanie umanitară, banii de care au nevoie la Viena. Dar restul de 10 000 de bolnavi???? Atâţia sunt în statisticile CNAS (ăsta este numărul care se vehiculează). Mihaela Rădulescu, chiar să vrea, nu poate face campanii umanitare pentru toţi.
Orice angajat cu acte-n regulă în ţara asta, plăteşte bani grei, lunar, în fondul asigurărilor de sănătate. Salariul mediu pe economie cred că lasă în jur de 100RON /lună, 1200/an. Câţi muncim? 10 milioane din 22???? Sunt bani mulţi, destui pentru a trata civilizat fiecare bolnav în parte. Dar când incompetenţa, birocraţia şi hoţia îşi dau mâna şi conduc un minister, se ajunge ca bolnavii să supravieţuiască potrivit “selecţiei naturale”, sau vorba bunicilor “câte zile-o avea de la Dumnezeu”.
Păi atunci de ce să mai plătim Asigurarile??? De ce să le dăm 12 milioane pe an??? Să aibă tâlharii de la sănătate din ce să-şi finanţeze opulenţa??? Şi eu când spun c-am moştenit de la comunişti resemnarea asta idioată....!!! Fix pe asta mizează nemernicii de politicieni când îi doare-n cot de bolnavii de cancer, de şcolile care se dărâmă, de drumurile ca-n Congo...
Eh, şi ce-or să ne facă, fraierii ??? Noi să trăim bine, şi să fim sănătoşi!

NEVOIA DE ONOARE

Încerc să cred în mine, fără să ţin cont de o anume listă. Caut să mă descopăr, să aflu ce ştiu, ce pot, ce-mi mai trebuie, ce trebuie să mai ştiu...de la prieteni...de la viaţă. Caut să-mi dezvolt acele trăsături specifice fiinţei umane care să mă determine să am încredere în mine, în puterile mele fizice, psihice, intelectuale. Învăţ mereu din câte o întâmplare, fie pozitivă, fie negativă şi mă ajut să pornesc cu încredere mai departe, pentru că nimeni şi nimic nu este mai aproape de mine, decât propria mea persoană.
Conştientizez uneori o anume amărăciune ce mă-npresoară, privesc înlăuntrul meu, căutând cauze. O nevoie veche zace, ascunsă adânc, aşteptându-şi împlinirea.
Caut în jurul meu oameni pe care să-i privesc cu respect. Oameni pe care să-i admir şi de la care să am ce învăţa. Îmi doresc să simt că mai contează şi altceva pe lumea asta, decât micii, berea şi fotbalul pentru masculi, ori coaforul şi bârfa pentru femei.
Însă, oricâtă îngăduinţă aş arăta, tot peste superficialitate şi ipocrizie dau, incultură, indolenţă, un microb ce guvernează naţia asta.
Oare e atât de dificil să cultivăm o anume eleganţă - măcar - în comportament...? Sau e atât de perimată ideea de onoare, încât să ne mâne în viaţă doar instinctele primordiale...?
Ştiu, simt, trebuie să existe oameni cu minţi şi suflete frumoase. Cu poveştile şi cu singurătăţile lor, virtuoşi, cu eleganţa şi onoarea lor. Sunt pe aici pe undeva. Însă până am să-i găsesc, lipsa lor mă doare.
Şansele noastre de-a obţine ce vrem pe lumea asta, nu-s deloc nelimitate. Depinde de noi cum privim aceste şanse, cum le abordăm şi cum le folosim, sau cum ajungem să le ratăm magistral uneori.
Ele, şansele, nu aşteaptă să devii bătrân şi înţelept. Ele vin şi pleacă. Cam asemenea trenurilor într-o gară...te urci sau nu te urci, ele vin şi pleacă oricum.
Şi cred că nimic nu e mai rău decât să ştii că ai ratat o astfel de şansă, care-ar fi putut să-ţi schimbe viaţa.
Norocoşi cei ce "simt", cei ce intuiesc şansa...într-o persoană, într-o decizie, într-un gând, într-o clipă anume…Şi apoi şi-o revendică, utilizând-o ca temelie pentru un vis.