Post

Abia aştept Postul Paştelui (începe luni). Ştiu, habotnicii vor cocoţa ochii-n tavan, exasperaţi de blasfemia asta, se vor ruga la Domnul să mă ierte, că nu ştiu ce scriu. Sau mă vor bate măr, după caz. Sunt credincios, dar asta nu mă opreşte să mă enervez când văd în ce fel... pardon, în ce hal ţin unii post.

Anul trecut, am asistat la o scenă în Centrul Vechi al Bucureştilor, la o – evident – terasă la care am ieșit cu cel mic și soția. O distinsă şi frumoasă proastă îi mieuna chelnerului că ar dori să consume ceva de post. El, amabil, cu un ochi în carneţel şi cu unul la ţâţa ei scăpată temporar din căpăstrul bluzei, i-a recomandat o salată de murături asortate. Ea s-a arătat jignită, ca şi cum i-ar fi propus sex în trei. ”Altceva mai bun n-aveţi?” – l-a anchetat ea, în timp ce fuma o mahoarcă şi slobozea pe nas un fum puțin mai negru decât atunci când n-aveam papă. ”Nu avem, din păcate, dar mă pot interesa la bucătar. Până atunci, vă pot aduce totuşi o sălăţică”. Am observat că ospătarii vorbesc în diminutive, spun ciorbiţă, fripturică, brânzică. De câte ori îi aud, simt că am baveţică la gât.

Treacă de la ea, a poruncit o salată, până la urmă, iar după ce ăla a făcut stânga-mprejur, ca să-i aducă gogonelele, ea le-a lătrat suratelor ei de la masă, la fel de pioase ca ea: ”Ai văzut, fată, ce tâmpit era?”. Că nu ştiu de ce, în secta piţipoancelor, indiferent câte sunt în grup, vocativul lor e la singular: fată. E un substantiv colectiv, ca ”zahăr”. Nu poţi să zici ”zahări”. Adică poţi, dacă eşti chinez aclimatizat în România.

Când mă pregăteam s-o iert creştineşte, o aud iar: ”Auzi, fată, dar uleiul e de post? Că proştii ăştia precis pun ulei în salată!”. M-am închinat că n-a zis ”ăştia pune”. Uite-aşa ajungi să te închini pentru toate prostiile şi, mai ales, pentru toţi proştii. Una dintre ele, mai deşteaptă (probabil luase totuşi bacul) i-a spus că nu pun ulei, că oliviera e pe masă şi îţi pui tu cât te taie capul şi burta.

Când i-a venit salata, a considerat că trebuie să spună o rugăciune înainte de crăpelniţă, cum a văzut ea în filme. A dus degetele în coc, apoi pe buricul gol, apoi pe siliconul drept, apoi pe siliconul stâng, a mormăit ceva acolo, după care şi-a continuat predica: ”Fată, l-aş omorî pă Bebe, e un dobitoc, băga-l-aş în biiiip!-ul mă-sii şi vedea-l-aş biiiiip!”.

P.S.

Să mai țin post ???

Habemus...

Uitându-mă la fețele siderate ale credincioșilor la alegerea noului papă am înțeles ce multă nevoie are omenirea de un Dumnezeu reprezentat. Nu mă încălzește și nici nu mă răcește acest spectacol, nu mă îmbogățește și nici nu mă sărăcește mai mult decât sunt. Îmi umple însă sufletul de amărăciune să constat că oamenii devin dependenți de un anumit crez, se agață de el și perpetuează în ignoranța lor silnicia și falsitatea. Puțini dintre aceia care cred în ceva se simt bine în pielea lor, restul cerșesc îndurare de la propriile gânduri, propriile credințe, sperând într-o iertare care nu poate venii decât din propriul comportament.

P.S.

Habemus papam.., este dacă vrem răspunsul ieftin la întrebarea: Unde ne este Dumnezeu?

Creativitate şi Bach

Mă simt cam necreativ în ultima vreme. Iar prin "necreativ" se înţelege că sunt convins că am o conopidă în loc de creier. 

Pentru  că eu sunt om de acţiune, mă gândesc să fac ceva în privinţa asta. Şi ce altceva pot să fac decât să caut pe google soluţia la problema mea?   Ei şi dau eu peste o mulţime de sfaturi, care de care mai... creative. Numitorul lor comun e însă Bach. Ascultă Bach şi toată imaginaţia ţi se va revitaliza ca prin minune.

Dacă nu-i aşa, înseamnă că ai o mică problemă cu creieraşul.

Dacă ei sunt aşa convinşi, cum să nu încerc? Şi mă pun pe ascultat Bach… Rezultatul? O durere teribilă de cap şi o senzaţie de enervare cum rar mi se întâmplă. 

Durerea mi-o trece, mi-or trece şi nervii, dar eu ce fac? Mă duc la doctorul de familie sau direct la ăla de operează pe creiere?

P.S.

A nu se înţelege că nu-mi place o parte din muzica lui cea duios mângâietoare de urechi. Doar efectul muzicii e un pic... ciudat.