Uneori aş vrea să fiu prost

Acum , nu vă gândiţi că atunci când mi se mai întâmplă să mă mai uit în oglindă văd acolo copilul utopic al lui Madame Curie cu Albert Einstein. Nici măcar pe nepotul lui Tagore sau mai ştiu eu al cui.
În sensul ăsta sunt masochist pur, las talentul să mă chinuie cât vrea el (măcar de ar exista).
Văd o fiinţă cu o doză sănătoasă de subiectivism, respectiv obiectivism, care, prin natura numărului de ani netrăiţi prin pădure, şi-a dat seama că la mansardă i se zbenguie ceva mai mult de doi neuroni (bruneti).
Deci în urma aceleiaşi experienţe, tare aş vrea uneori să fiu prost. Dacă nu uneori, măcar majoritatea timpului, sau Doamne...câteodată când se îngroaşă gluma şi deschid bine ochii la ce mă înconjoară. Doamne fă-mă atunci prost, pe loc. Să nu mă mai gândesc (ştiu, obicei prost, ce să-i faci), să nu mai analizez, să nu mai culeg, să mă bucur şi eu de nemuritoarele versuri :
“ Iubirea e un buchet de trandafiri,
Ce are roze dar si spini “
Să-mi zbat delicat genele ca un fluturaş prins în insectar, în loc să-mi vină să mă spânzur când văd atâta “profunzime “ sentimentală. Să trăiesc într-un balon albastru, ornat cu fundiţe, danteluţe şi multe perluţe .
Mă gândesc câteodata (off iar gândesc), că nenea ăia care au scris CARTEA, mare dreptate au avut.
”Fericiţi cei săraci cu duhul ….”, asta dacă nu mai iei şi urmarea, dar asta ar fi alt subiect.
De ce Doamne iartă-mă sa îmi fac atâtea probleme? Nu mai bine vieţuiesc şi eu cuminte şi las să-mi treacă viaţa fără bătăi de cap? Să accept cu seninătate ce îmi este dat? Să mă înţep mama naibii în spinii de la roza aia şi să zic doar “auch”? Să nu pricep ce vor să spună unii şi alţii şi să plutesc netulburat pe norişorul meu pufos şi bleo?
Cum e mai bine?
P.S.
Dar zău .. câteodată tare aş vrea să fiu prost.