Plimbare

Tocuri, teniși, pânză, mătase și bumbac mult pe stradă. Role, porumbei, tramvaie, copii, perechi de mâini strângându-se, poale de rochii umflate de vânt, băncuțe de lemn, copii care aleargă după porumbei și râd, mama lor care stă cu ziarul în mână și cu unghiile albastre dând paginile mai departe, țipetele ei stridente când își apostrofează copiii și eu, uitându-mă la o fântână arteziană, amintindu-mi pasaje din copilăria mea, când și eu alergam după porumbei, cu pletele în vânt, când ajungeam acasă cu genunchii juliți și îmi luam pumni, pentru că murdărisem pantalonii și luam palme în plus dacă eram surprins vărsând mărgăritare (lacrimile unui copil). Copilăria mea. Cum să ceri înapoi ceva ce sigur nu mai poți primi? Încerc să fur frânturi dintr-un suflet de copil și să îmi oblojesc cu el rănile. Dar e în zadar. Totul încă îmi pare în van. Și totuși nu mă pot opri să nu ascult, topit de gânduri, ritmul ăsta al vieții. Existența mi se pare cenușie oricum, indiferent în câte culori încerc să amestec realitatea. Realitatea nu e o zână dintr-un basm.

P.S.
Acum sunt, acum nu mai sunt. Între cele două, facem ce putem și mai puțin ce vrem.