Dacă îţi spune cineva că îşi petrece timpul liber cu cei dragi, trebuie să
ştii că se referă la televizor, la calculator şi la pat. Cam asta înseamnă
pentru noi venitul acasă. Este adevărat că de obicei sunt şi cei dragi pe lângă
noi. Dar nu ne petrecem timpul cu ei, ci uitându-ne la televizor, jucându-ne la
calculator sau dormind lângă ei. Aici apare confuzia. Nu facem toate acestea cu
cei dragi, ci lângă ei.
Nu aţi observat că atunci când venim acasă facem tot posibilul să păstrăm distanţa faţă de cei dragi şi să evităm orice activitate care ne-ar apropia, care ne-ar face să ne cunoaştem mai bine? Dăm răspunsuri cât mai scurte când suntem întrebaţi (eventual chiar răstite sau deranjate), vorbim doar atunci când avem nevoie de ceva (ceva ce nu găsim, ce nu avem chef să facem sau să ne refulăm problemele strânse peste zi), ne uităm extrem de rar în ochii celuilalt, încercăm să ne facem datoria (făcut piaţă sau mâncare, avut grijă de copii etc.).
În rest ne retragem în turnul nostru de fildeş şi nu vrem să comunicăm. Nu vrem să ne apropiem, ci doar să ne suportăm. Asta deşi la început ne plăcea să facem lucruri împreună şi să vorbim despre orice. Ba chiar credeam că noi nu vom ajunge niciodată doi străini care se îngăduie cine ştie din ce motiv. Ne plăcea să facem ceea ce îi plăcea celuilalt, să-i facem surprize, să nu fim monotoni. Apoi, fără să ştim când şi cum, ne-am transformat în cuburi de gheaţă. De obicei dăm vina pe problemele zilnice care ne apasă şi ne ocupă tot timpul. Însă ştim foarte bine că nu există nu pot, ci doar nu vreau. Cred că ne este mai comod aşa. Poate pentru că, deşi susţinem că urâm banalul şi clişeele, de fapt tindem continuu spre ele pentru că nu ne solicită prea tare mintea şi sufletul.
Nu aţi observat că atunci când venim acasă facem tot posibilul să păstrăm distanţa faţă de cei dragi şi să evităm orice activitate care ne-ar apropia, care ne-ar face să ne cunoaştem mai bine? Dăm răspunsuri cât mai scurte când suntem întrebaţi (eventual chiar răstite sau deranjate), vorbim doar atunci când avem nevoie de ceva (ceva ce nu găsim, ce nu avem chef să facem sau să ne refulăm problemele strânse peste zi), ne uităm extrem de rar în ochii celuilalt, încercăm să ne facem datoria (făcut piaţă sau mâncare, avut grijă de copii etc.).
În rest ne retragem în turnul nostru de fildeş şi nu vrem să comunicăm. Nu vrem să ne apropiem, ci doar să ne suportăm. Asta deşi la început ne plăcea să facem lucruri împreună şi să vorbim despre orice. Ba chiar credeam că noi nu vom ajunge niciodată doi străini care se îngăduie cine ştie din ce motiv. Ne plăcea să facem ceea ce îi plăcea celuilalt, să-i facem surprize, să nu fim monotoni. Apoi, fără să ştim când şi cum, ne-am transformat în cuburi de gheaţă. De obicei dăm vina pe problemele zilnice care ne apasă şi ne ocupă tot timpul. Însă ştim foarte bine că nu există nu pot, ci doar nu vreau. Cred că ne este mai comod aşa. Poate pentru că, deşi susţinem că urâm banalul şi clişeele, de fapt tindem continuu spre ele pentru că nu ne solicită prea tare mintea şi sufletul.
