A plecat într-o lume mai bună...Rămas bun Maestre!

Azi România a pierdut un om de mare valoare care şi-a iubit ţara. Fără să intru în amănunte nu pot să uit vreodată Cenaclul Flacăra, singurul moment în care te umpleai de cultură şi muzică în vechiul regim. Aveam 14 ani în momentul în care am apărut în faţa poetului pentru un autograf şi nu-mi încăpeam în mine de fericire. În ultimii 20 de ani au vorbit tot felul de indivizi, care au încercat să-i ponegrească activitatea. Pe aceştia istoria nu-i va băga în seamă. Faptul că am fost contemporani cu poetul Adrian Păunescu (cu bune şi rele), este o onoare pentru noi ceilalţi.
Dumnezeu să-l odihnească !!

Ultima poezie ...

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.