Pentru moşul cel drag

Te rog să mă ierţi că nu ţi-am mai scris de atât de multă vreme, poate de pe vremea copilariei cu miros de brad nins şi de sărbătoare. Îţi scriu însă acum, când văd că lumea e pe zi ce trece tot mai rea şi mai bolnăvicioasă. Datorită acestui fapt, te rog să aduci câte un sac de bunătate oamenilor răi şi câte un sac de sănătate fiecarui om bolnav.
Pentru mine nu ştiu ce să-ţi cer. Dragoste ţi-am cerut cândva şi mi-ai adus. Ţi-aş cere acelaşi lucru pentru toţi compatrioţii mei. Dar cine ştie dacă ochii dumitale bătrâni şi obosiţi de lumina crudă a zăpezilor cu care te lupţi an de an ca să ne aduci tuturor bucurie, nu se vor înşela din cauza furtunilor de ceaţă argintie? Eu vreau să îţi pot scrie şi peste câţiva ani. Ţi-aş cere linişte şi pace sufletească, dar ştiu că sunt atâţia oameni zbuciumaţi şi atâţia copii bătrâni înainte de vreme care au nevoie de asta, încât nu îndrăznesc să le vreau pentru mine. De aceea, dacă nu m-ai uitat şi dacă crezi că încă mai merit un cadou, fă doar ca lacrima să-mi fie iaraşi limpede, iar ochii, ochii mei te rog mai fă-i măcar o dată să strălucească aşa cum străluceau când ne-am întâlnit prima oară.
Apoi dacă vrei, adu-mi un brad fermecat te rog, pe care să-l împodobesc cu vise în care zâmbetele nu se pierd, iar lacrimile, prizoniere fără glas, mai strălucesc, dar nu mai dor! Un brad pe care să aşez îmbrăţişări fără sfârşit care nu dor când braţele trebuie să se descleşteze. Da, asta vreau.
Printre cadourile răsturnate sub brad nici nu mă uit deoarece ştiu că mi-ai păstrat deja ceea ce este al meu.
Te aştept… fie că vii sau nu.