Colivia vieţii

Se întâmplă în viaţă de multe ori să ne simţim prinşi în colivia existenţei, de a ne simţi prinşi în relaţia care nu ne mai face să simţim iubirea. Ce avem de făcut când sentimentele care existau odată nu mai există? Unii ar spune ca să mergem înainte tot aşa indiferent cum ar fi, adică să suferim o viaţă lângă cineva care nu ne face să simţim că trăim cu adevărat. Alţii, care sunt cei optimişti şi cu priviri mai deschise asupra viitorului, ar spune că o viaţă avem şi că nu trebuie irosită când ajungem ca singurătatea în doi să ia loc fericirii care a existat odată. Fiecare dintre noi are dreptul la fericire, dar când într-o relaţie există şi copii, problema este ceva mai delicată, iar hotărârile spre o nouă viaţă nu se mai iau aşa de uşor. Se dă o luptă în sufletul unui parinte, când are să aleagă între fericirea copilului şi fericirea personală. Este un fapt care normal ar trebui să încline balanţa în favoarea fericirii copiiilor în detrimentul fericirii conjugale. Dar să gândim totuşi din punctul de vedere al omului, al unicităţii şi al nevoii de bunăstare sufletească. Nu înclin spre părăsirea familiei, dar fiecare om, fiecare individ dacă se simte ca într-o colivie, fără libertate, iar neînţelegerile cu partenerul de viaţă sunt la ordinea zilei, singura cale viabilă spre fericire este ca fiecare să-şi vadă de drum, fără însă a-şi uita copiii. Ei nu au nici o vină că s-au născut din iubirea care v-a unit sufletele odată. De aceea dacă hotărâţi să simţiţi fericirea din nou, nu vă uitaţi copiii şi fiţi alături de ei, chiar dacă v-aţi făcut o altă viaţă.
Nu cred că vreunul dintre noi nu s-a simţit măcar o dată în viaţă neîmplinit alături de partenerul de viaţă sau mai rău, a simţit singurătatea în doi. Singurătatea în doi este mult mai dureroasă decât singurătatea în sine. Când ai persoana iubită lângă tine te aştepţi la iubire, la gesturi care să arate că există atracţie şi sentimente adevarate, dar în situaţii critice ajungem să ne lovim în casa unde a existat iubire odată, de partenerul nostru ca şi cum ar fi un lucru nedorit în viaţa noastră. Dacă ajungem acolo e bine să nu trăim în minciună şi să încercăm o altă viaţă. Despărţirea este un coşmar, dar este mai dureros dacă am trăi în minciună.

P.S.
O viaţă avem, trăiţi-o aşa cum simţiţi că vă e bine...