România sinuciderilor

Am ajuns să ne sinucidem din disperare. Unde am ajuns oare? Unde ne-am dorit să ajungem şi ce am ajuns? Părerea mea e că nimic din lume nu merită sacrificiul suprem. O viaţă are fiecare şi nu trebuie să renunţăm la ea. Ce gândeşte oare un om care se sinucide? Eu spun că un moment de nebunie şi lipsa de luciditate te duce spre un asemenea gest. Un sinucigaş are un mod de gândire bolnav, care nu mai vede nimic decât sfârşitul pe care şi-l doreşte. De ce oare renunţăm la viaţă fără să întrebăm pe cei dragi, pe cei care ne iubesc dacă sunt de acord să murim? Lăsăm în urmă suferinţă, lipsa noastră distruge sufletele care ne-au iubit. La noi în România sinuciderile din disperare au ajuns la ordinea zilei. Nu ştiu parcă este o psihoză din care unii aleg să iasă doar prin gestul acesta extrem. Totul are cel puţin o rezolvare pe lume într-un fel sau altul. Trebuie să priveşti cu speranţă, deşi în condiţiile actuale e foarte dificil să faci asta...Speranţa nu trebuie să moară niciodată. Mamele noastre ne-au dat viaţă ca să o trăim, nu să o distrugem.
Viaţa asta nu este o vacanţă continuuă, e o luptă pentru existenţă prin care trecem. Unii născuţi cu noroc nu simt greutăţile vieţii, dar majoritatea se zbat în mocirla existenţei. Trăiţi-vă viaţa aşa cum este şi fiţi fericiţi că vă treziţi dimineaţa şi vedeţi albastrul cerului, trăiţi fiecare clipă din viaţă pentru că e unică.

P.S.
Pentru toate problemele vieţii există soluţii! Trebuie însă să căutam rezolvarea.