8 NOIEMBRIE 1997 - 8 NOIEMBRIE 2007...10 ANI DE LA NUNTĂ

Free Photo Decorator Generator
O poveste de iubire ce domneşte peste noi

O poveste aşezată pe zilele toamnei, începută în casă, adunând bucăţi de curcubeu şi împliniri. Era o toamnă şubredă, zilele ezitau între a se umple de pale de lumină şi mâzgăleli în nori cu degete de ploaie. Ne cunoscusem, dar nu erai a mea. Un miez de toamnă ne colinda de nu ştiu unde, dureri necunoscute şi inima visa trist, ne năpădea un fel de inspiraţie nostalgică: să mergem, să nu ne mai oprim dorul de ducă, chiar dacă nu era nimic de găsit. Vâsleam grăbiţi prin trupul zilei căutându-ne. Când ne-am trezit din surâsul visării ne-am descoperit alături, aproape la fel de înalţi. Ne-am scufundat privirile una într-alta şi ne-am strâns într-o îmbrăţişare înfrigurată şi plină de promisiuni. Inimile băteau ca nişte clopote târându-se printr-o pulbere argintie, la nesfârşit şi fără speranţă, într-un clocot al retragerii îndărătul timpului. Oare cine a facut primul pas? Fără să te dezmeticeşti strângeai în braţe un trup de bărbat atunci neiubit. Vântul amărui de toamnă începuse să rostogolească pe pământ povestea noastră.
Fiecare bărbat are cheia lui, cu care dă drumul la izvoare neaşteptate - cheie de pelin, de nisip sau miere. Eu aveam însă o cheie de zăpadă şi viscol. Dar tu erai ca un mânz tăvălindu-se în iarbă, erai vara fierbinte plină de dulceaţa tuturor poamelor. Mi-ai topit zăpezile şi mi-ai alungat viscolul şi singurătatea, m-ai făcut bărbatul tău cu drepturi egale, ba chiar m-ai pus deasupra. Părea că îngerul mă mângâiase în zori pe creştet şi apăsase prea tare cu arătătorul sau cu inelarul. Şi viaţa mea s-a rostogolit sub roată măsurând timpul, într-un pachet cu cărţi de joc în care se aflau demonii întâmplării şi zeul norocului.
O peniţă nevăzută sau poate o pană de porumbel desena şi redesena, din umbre nepereche, două fiinţe: una ca un lujer de floare indignat şi hohotitor, înflorind şi una, încingând cu ironii şi eşecuri seva vieţii, must de struguri şi pelin, iarbă şi eternitate a drumurilor, iubire duioasă, om în care s-a adăpostit timpul plesnind de gânduri de fugă. Dacă atunci aş fi fugit, acum, ar fi fost clipe în care mi-aş fi tăiat pielea de pe şolduri ca să împletesc o cravaşă cu care să-mi biciuiesc durerea şi amărăciunea.
M-a limpezit bâzâitul aripilor unei libelule: m-am trezit într-o seară în sunetul rostogolit ca printr-o sticlă răsucită în timp ce beam un pahar plin cu lapte, bucurându-mă singur de strălucirea lui de perlă. Beam laptele cu o plăcere niciodată încercată, apoi, în pijama, plimbam paharul, într-o închipuire de dans ritual, spaţiul acela îngust transformându-se în Marea Roşie, unduind pe verticală, iar în mijlocul ei, se vedea plutind o gondolă peste care ningea şi se scuturau crengi de clopoţei.
Apoi, convins fiind că voi păstra scânteierile ei în inima dorinţelor care înmuguriseră în mine şi îşi cerşeau împlinirea, îşi implorau înflorirea, cât şi din pornirea deşteptată de nestăpânit şi imposibil de înfrânat de a sorbi din aer elevaţia leneşă a bărbatului binecuvântat de mirodeniile celei ce se stăpânise peste întreaga stirpe bărbătească. Mă inundase dorinţa, nevoia lacomă de a ieşi din conturul de miere otrăvită şi posomorâtă în care se zbuciumau barbaţii singuri, era atingerea umedă a unei nopţi din altă parte a lumii?
Suntem unul pentru altul cei mai buni oameni întâlniţi vreodată în viaţă, oameni de al căror cap îţi lipeşti tâmpla atunci când ai un gând rănit şi acesta se repară, sau degetul mort îl plimbi pe palmele lor şi degetul învie.
Se întipărise în mine o superstiţie, iar superstiţiile sunt ca genele false, crezi în ele cu teamă, întunericul lor tremurător îţi sporeşte puterea de fascinaţie încât te simţi ispitit să le smulgi în clipele cele mai înalte ale unei petreceri spre a gusta propria prăbuşire în anonimat.
- Du-te cu eşarfele fluturând!, părea că ai zis atunci şi am rămas ca un pom lovit de trăsnet, cu crengile arse şi trunchiul de lemn înnegrit.
Ai apărut în drumul meu cu o lanternă magică, închipuind un conac de umbre albe colindat în curbura pridvoarelor de vene albastre. Şi în pridvor un ied alb căruia abia i-au crescut corniţe, ţopăind şi învolburând locul cu busuioc şi cimbru. Dansul lui preceda mereu lupta luminii pentru renaşterea culorilor, ca şi cum speranţa lui era să fie mereu mai departe şi să împlinească un destin al surâsului pe care nici o putere nu-l atinge. Era o celebrare a momentului când harta zilei se desfăşoară peste lume, când o mie şi una de poveşti rotunjesc cuvântul „bucurie” ca polenul unei minuni culese din caliciul florilor.
Aşa s-au născut cearcănele de sidef tipărite sub ochi, mărindu-le adâncimea, părând a fi urmele unor cătuşe sparte de-o patimă îndelung sechestrată. Ai suflat asupra mea şi m-ai uns cu mirul dorinţelor tale aţâţate, cu împăcarea stăpânului vindecat de gunoaiele urii şi colindat de coborâşuri senine. Ţi-am văzut pleoapele tremurând, ţi-am simţit sărutul şi mângâierea apăsată, căutând mersul elegant al lumii pe poteci luminate.

CONCLUZIA MEA

Bărbaţii sunt frumoşi după ce au câştigat bătălia şi trec arşi de pulbere, pe sub arcul de triumf, în timp ce femeile prin tot ce fac, aduc laudă pentru întreaga lume, alungă urâtul de pe pământ, împing zidul minciunii zicând că nu e nimic pentru care să merite să mori. Bărbaţii sunt mai netezi decât femeile, se scaldă doar în cerul senin din ape, iar femeile în vârtejurile rostogolitoare. De aceea nici nu înţeleg ei mare lucru, acolo unde totul e simplu, imaginaţia lor deformează conturul, nu-l intuiesc şi se impiedică, bravând sau concentrându-şi atenţia asupra rănilor primite. Numai femeile ştiu să facă, într-o joacă, degetare de aur din care să bei rouă, evadat înapoia poveştilor, să te transforme în mătasea ce urmează a fi desenată, să te facă să aluneci printr-un şir de oglinzi fluide, în care tremură punţi inexistente care se destramă în miros dulceag de frunză şi ameţeli de smirnă, culese din tufe de cimbru.


Free Comments & Graphics Codes