Comunicare

Vorbele sunt punţile de legătură între oameni, ar spune cineva. Aş fi de acord. În general, toate probleme sunt provocate din lipsa comunicării. Nu mai avem timp să stăm să discutăm, să ne spunem sentimentele, trăirile şi ofurile. Facem totul pe fugă şi lăsăm comunicarea tot mai în spate.
Soţul îşi părăseşte soţia pentru că pur şi simplu nu mai comunică. Soţia îşi părăseşte soţul pentru că el e prea ocupat ca să o mai poată asculta şi pe ea. Părinţii îşi bat copiii fără să se mai intereseze şi de partea lor de poveste. Copiii pleacă de acasă pentru că nu se pot înţelege cu părinţii. Angajaţii sunt nemulţumiţi pentru că au impresia că pe ei nimeni nu-i ascultă, şefii sunt irascibili pentru că nu au timp să comunice cu nimeni. Am devenit mono silabici, uneori ne înţelegem doar din gesturi şi lăsăm cuvintele deoparte. Ni se pare mai important un telefon decât propriul copil. Ni se pare mai interesant un meci de fotbal decât nevasta care plânge. E mai bună o telenovelă decât un soţ nemulţumit. Încet, încet ne cufundăm în ceva nedefinit, fără cuvinte.
Vrem soluţii. Vrem să ştim de ce ni se destramă căsnicia. De ce copiii nu ne mai ascultă şi de ce părinţii nu ne înţeleg. Angajaţii îşi dau demisia în grup şi toată lumea ne ocoleşte. DE CE? Căutăm răspunsuri. Mergem la psihologi, la biserici şi la vrăjitori încercând să ne regăsim. Avem un strigăt mut al disperării. NU MAI COMUNICĂM! Acolo greşim!

Femeia

Scriu acum pentru toate femeile, să știe că sunt frumoase și pentru toți bărbații, să vadă frumusețea femeilor din jurul lor.
Când Dumnezeu a făcut femeia a vrut să fie o ființă deosebită . I-a făcut umerii destui de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea acestei lumi și destul de moi ca să fie confortabili. I-a dat forța de a da viață și aceea de a accepta respingerea cu care o tratează adesea proprii copii. Forța de a avea grijă de familie în pofida bolilor și a oboselii. I-a dat sensibilitatea de a-și iubii copii cu o dragoste necondiționată, chiar și atunci când ei o rănesc cumplit. I-a dat forța care-i permite să continue, atunci când toată lumea abandonează. I-a dat forța de a-și suporta bărbatul în căderile sale și de a-i rămâne alături cu aceeași tărie. I-a dat lacrimi să plângă atunci când simte nevoia. În general femeile plâng mai ușor sau mai greu, uneori în fața altora, alteori ascunse, fără să știe nimeni. Asta înseamnă că femeia chiar este deosebită, așa cum a vrut Dumnezeu. Frumusețea unei femei nu stă în veșmintele pe care le poartă, nici în chipul ei, nici în coafură. Frumusețea unei femei stă în ochii ei. Aceasta e poarta către inima ei, locul unde se adăpostește dragostea. Și adesea, lacrimile ei sunt cele prin care poți să-i zărești inima. Toate femeile sunt frumoase, trebuie doar să ne uităm în jur ca să descoperim această frumusețe!
E timpul să înfloriți, să vă bucurați de căldura soarelui și de mirosul ghioceilor. E timpul să trăiți frumos. Întreaga viață să vă fie asemenea unui buchet de ghiocei presărat de iubire, fericire și bucurii
V-aș dărui fiecăreia câte un ghiocel, femeilor cu sufletul în primăvară, pentru că voi sunteți născute sensibile, cu sufletul plăpând, însă gata să înfrunte gerul și crivățul când bate la ușă. Tot timpul sunteți gata să încălziți fărâma de pământ din jurul vostru încercând să topiți ghețurile. Nouă bărbaților, ne revine sarcina să vă mulțumim pentru primăvară, pentru că primăvara pentru noi începe cu voi.

LA MULTI ANI TUTUROR FEMEILOR DIN INTREAGA LUME!!!

Pentru că am cu ce

Mi-a stat inima!! Ieri seară am încremenit de groază, indignare, revoltă plus multe altele ...
Toți am văzut terifiantul eveniment de la "Perla" sau dacă l-am ratat la știri îl vom citi prin toate gazetele mari și mici.
Aproape că nu am cuvinte să-mi revărs valul de stupefacție...
De ce ??? Cu ce drept ??? În numele cărei justiții ??? Doar așa pentru că pot și că vreau și că am cu ce!!!
Un nebun cu acte în regulă ( și vai !!! câți mai sunt ca el, nedovediți, care așteaptă în umbra minților lor bolnave) își pune în cap să se răzbune ..Ia pistolul din dotare și poc își face dreptate (șefii încă încearcă să-și mascheze neglijența asta. Măcar să aibă toată viața conștiințele încărcate și să caște ochii de 10 ori când mai lasă un pistol pe mâna unui angajat).
Neînțelegeri conjugale sunt cu carul, gem tribunalele de altercații și dispute, de gelozii și impulsivitate!! Uneori se lasă cu palme, picioare, pumni, bâte de baseball (fiecare cu ce are la îndemână) dar să intri cu sânge rece într-un loc public și să te crezi în filmele americane împroșcând cu gloanțe în stânga și dreapta pentru a-ți regla conturile de acasă, asta chiar că ne lipsea!
Nu era mai bine MĂI ANIMALULE ( om nu te pot numi ) să pui tu frumușel pistolul la propria-ți tâmplă și să îți găurești scăfârlia aia zdruncinată? Scăpai lumea de un consumator de oxigen.
P.S.
Parcă se stabilise că gelozia e o BOALĂ ? Păi să se facă mai repede spitale speciale (temnițe) că mușterii se găsesc la tot pasul.

Teatru gratis

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali. Şi suntem, reuşim uneori. Uităm că orice spectacol se plăteşte scump la sfârşit. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac.
Câteodată, stau şi analizez. Observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi înveliţi în zahăr. Mă doare inima. Am ajuns o naţiune care nu mai e demnă de încredere. Nu mai credem nici măcar în noi înşine. Dimineaţă de dimineaţă dăm cortina la o parte, ne punem masca şi hainele de scenă şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi. Păcat că într-un final plătim scump fiecare scenă jucată.

Șoc hipotermic, nu mă deranja frate!

...sau de ce să iubim investitii?
Nici numărate nu sunt zilele pentru o părere că iată, capriciile vremii pune față în față judecata omului sinistrat cu ajutorul umanitar creștin și democrat, reprezentant nobil printre figuranții intelectuali botezați în campusuri “inteligent service”.”Lenea" de proporții uriașe într-o iarnă cu zăpezi cât toată gospodăria, comite o "bătaie de joc" de toată munca din toamnă și toate animalele din ograda flămândă, rămâne lașă și supravegheată de comanda hărniciei cu noaptea în cap și coatele pe lectura coloanei oficiale atente la prejudecăți. Sinistrații, ni-i se povestește oficial și-au trăit clipele lor de întuneric și deshidratare în tot răsfățul știrilor de la televizor așteptând cu mâinile amorțite să se bucure sfidător de ajutor necondiționat al lopeților soldaților nemuritori pe frontul salvării naționale apărut o dată la cine știe câți ani.
Slobod și repede de gură când e deranjat de la lectură, fâstâcitul în uitare de protocol la cea mai înaltă poartă își face pârleaz peste troiene în competiție de unul singur! D-le "șapcă" pe cel mai cumplit ger, există azi medici pneumologi, există specialiști în protecția mediului și al pădurilor tăiate abuziv, există psihologi vindecători de hipoxie, există o echipă de șerpași care salvează viețile-n Carpați, de ce nu îi întrebi ce-nseamnă un sinistrat de îngheț înainte să zbieri?!

Isteria Freezing Rain

Au înnebunit toți!
Tv,media, Facebook, au isterizat românii ce se chinuie (și reușesc culmea!) să imite perfect americanii din filmele apocaliptice sau de la CNN Live în goana lor nebună prin magazine, călcându-se în picioare unii pe alții și înjurându-se ca la ușa cortului, pentru ultimele borcane cu mazăre de pe rafturi.
Jurnaliștii de doi lei, până mai ieri înjurați și trimiși la origine de Becali, cu rating minim, își trăiesc acum visul celebrității, postându-se mai ceva ca agenții de pază pe la fiecare intrare de magazin, ori drum național închis arătând telespectatorilor ce-și fac cruci înțepeniți în fața televizoarelor urgia naturii ce (încă nu) vine.
Unii se bucură pentru că încasările record ale supermarketurilor îmbogățesc comercianții (majoritatea francezi și pe alocuri germani, să știți unde se duc banii dați pe alimente importate) și ne scot din criză, în timp ce alții deplâng afaceri "distruse" de zăpadă arătând triști spre jucăriile electrice din parcurile copiilor care sunt goale, sau spre terasele de vară închise !!!
Acum toți așteaptă să plouă, dar nu cu stropi românești tradiționali ci cu ploaie ultima fiță numită “freezing rain” că dacă tot avem sărbători de groază sau de iubire importate, de ce nu am avea și o ploaie șmecheră în locul celei vechi care topea ulițele noroioase dintre case?

Tranz-activ-ul zilelor noastre

Văd o reclamă stupidă la televizor, cea cu tranzactiv… Vin în cadru două persoane, normal o femeie și un bărbat și în josul ecranului e pusă durata de scremeală. Așa pare și toată lupta asta intestinală de pe străzi.
Rețeta a fost cam scumpă, undeva la 1 milion și ceva de euro și asta din pricina că un președinte ne-a scuipat prin telefon un cotlet cam nedigerabil. Noroc cu jandarmii care dețin tranzactivul sub formă de supozitoare. Îmi doresc, nu o constipație netratabilă cu bastoane, ci un mers normal al tranzitului intestinal al societății.
Degeaba ni se aruncă pietre, astea nu fac "cărnița" aruncată de câțiva politicieni în frigiderele noastre să fie mai digerabilă, așa cum niște bastoane nu pot rezolva "viermii" intestinali cu care suntem asemuiți. Faptul că vine la dialog un alt tâmpit ce ne spune țărani, puturoși și dobitoci, nu va scoate intestinul gros din inflamație. S-ar putea să o dăm într-o diaree care va umple pantalonii tuturor. Oricum pantalonii politicienilor cam dârdâie...noroc cu cei care îi tot șterg la fund continuu pe la televizor.
Slab noroc, totuși, dacă ne gândim că vin în valuri reprezentanții puterii să își arunce fecalele în nasul nostru. Parcă suntem în vizită la o imensă grădină zoologică unde nu există decât cimpanzei, gorile și maimuțe cu fundul-rosu, care se știe că singurul lor mod de atragere a atenției este să arunce cu produsele mai sus-amintite.
Văd oameni care se raliază punctelor lor de vedere și mă mir cât mai poate rezista sticla televizorului la bulgărașii buclucași scoși pe gură la fiecare minut.
Și dacă tot își permit să ne numească în fel și chip, atunci pot să spun că suntem o țară în care o mână de maimuțe aruncă cu excremente și o armată imensă de îngrijitori roiesc să curețe murdăriile. În rest suntem spectatori la propria noastră mizerie.
Cu și fără tranzactiv suntem plini de cacao și în interior și în exterior. Dacă medicamentul acela minune ne poate curăța pe interior de mizerie, în exterior rămânem la fel, ba ne mai și amuzăm când mai apare un urangutan aruncător în prim-plan pe sticlă.

P.S.
Ne merităm rolul de spectatori în grădina zoologică plină de maimuțe !

Ce-am învățat ieri

Nu contează cât de nespălați suntem, important e să nu PĂREM astfel. Deci, dacă nu știe Google ce fel put picioarele de la Nistru pân’ la Tisa, suntem OK ca nație, hai să manipulăm rezultatele căutărilor pe net…
Fiind OK ca nație, automat, nici dacă iese cu bătaie la cozi la fasole gratis (în fiecare an) n-are cum să însemne că suntem un popor de milogi. Tot la fel, am descoperit că poporul meu a atins un nivel de civilizație și rafinament al manifestării publice în care să huidui, să înjuri și să fluieri de ziua națională la monumentul eroului necunoscut e considerat un lucru de bun simț.
Publicitate
Vrei să fii tu însuți? Vrei să nu mai fie nimeni ca tine? Vrei să fii cel mai original? Atunci tu și cu încă cinci milioane de români tre’ să vă cumpărați toți telefon cum numai CRBL are!!!
Revenind în direct…
Dacă ești român și nu ți-ai dat BAC-ul înca, e normal, că oricum, vezi că nu poți să-l iei. În schimb, singura ta șansă să te realizezi în viață este să devii vedetă.
Nu poți să fii vedetă româncă dacă nu ai spart vreun juriu la un concurs de canto printr-o țară pe unde s-au dus părinții tăi să șteargă la fund înainte să înveți să te legi la șireturi. Dă-i incolo de scriitori, profesori, doctori. Nu, tată. Copiii vedetă sunt the way to go.
Pentru că Monica Tatoiu și Garcea erau, cumva ocupați, oamenii cei mai îndreptățiți moral să ne învete ce-i bine și ce-i rău pentru români sunt Constantin Turnătoreanu-Stolnici și Sergiu Nicolaescu, nenea ăla care a avut fix atâta succes la noi cât am avut noi voie să vedem filme străine pe vremuri. El ne-a învățat zeci de ani că noi suntem niște geto-daci cinstiți, dar corecți, deci, de ce n-ar face-o în continuare…
Și pentru că vârsta nu iartă pe nimeni, iată și un citat aproximativ, dar grăitor, din maestrul Nicolaescu. Dom’le, copiii ăștia vedetă au vreo șansă și mai târziu? “Depinde numai și numai de ei. Și de o mie de alte lucruri”.
Personal, dacă tot era cu oameni consacrați, aș fi chemat un ardelean precum Raed Arafat, un moldovean ca Varujan Vosganian, o geto-dacă precum Maya Morgenstern și, de ce nu, un psiholog precum Marcel Iureș.

P.S.
Concluzia e că noi, ca nație, știm care-i treaba: putem să ne urâm cât vrem, important e să avem o imagine bună în fața celorlalți. În rest, rămâne cum am stabilit. Hai, la mulți ani!

Zi târzie de toamnă

Nu am mai scris de mult. Am atâtea să spun și totuși tac. Privesc în jur și parcă natura a înghețat. Singurele care se mișcă sunt frunzele ce cad îngălbenite , uscate și înghețate. Oare așa ne privește și pe noi cineva, precum le privim noi pe ele? Oare așa și noi înverzim, ne bucurăm de ploaie, de soare și apoi ne ofilim și legănând coborâm în pământul din care am fost plămădiți..?!
Sunt frunze, suntem oameni, fiecare avem povestea noastră, frumoasă sau urâtă, veselă sau tristă, cu bune și cu rele, de multe ori așa cum ne-o facem. Dăm vina pe destin când lucrurile nu sunt cum am fi dorit, mulțumim cuiva atunci când reușim. Dar viața își continuă oricum cursul așa cum știe ea. Și cine știe, cine e vinovat sau nu de toate? Poate chiar însăși existența noastră.

Fără titlu

În viața fiecăruia dintre noi apare o zi cruntă. Iar această zi cruntă ne ia pe nepregătite mereu. Ne trezim dimineața și ne gândim că va urma o zi obișnuită și inima se îndreaptă spre persoanele dragi nouă, unele sunt aproape de noi, altele pot fi la zeci, sute sau mii de kilometri distanță. Poate chiar mulți dintre noi avem deprinderea de a ne ruga pentru aceste ființe la începutul aiuritor de grăbit al zilei.
În momentul în care închidem ușa în urma noastră, acea fiară numită rutină, ne înghite cu totul și dintr-o dată, într-o fracțiune de secundă, viața ni se schimbă cumplit de tare. Ne smulge din gura fiarei și ne aruncă într-un coșmar ce pare fără sfârșit. Aflăm că o ființă dragă inimii noastre, a plecat pe drumul de lumină. De fapt cuvântul este și mai dur, este de-a dreptul implacabil. Și oricât de mult s-ar strădui cineva să ne menajeze, înțelesul este clar și ne lovește în plin. Nu ne rămâne decât să exclamăm: Dumnezeu să-l ierte!

P.S.
Nu trebuie decât să ne uităm în jurul nostru și să vrem să înțelegem. Totdeauna au existat și vor mai exista segmente întrerupte brusc în viața noastră. Dacă stăm să ne gândim bine, viețile noastre sunt segmente „tăiate” brusc, printr-o întâmplare nefericită. Fiecare ruptură ne va lua pe nepregătite și va însemna o infinită suferință.

Aș vrea să urăsc…

Azi, aș vrea să urăsc. E prima dată când simt că vreau să urăsc. Urăsc viața, urăsc nopțile în care trebuie să dorm și să ajung astfel într-o lume a viselor pe care n-o pot controla. Nopți care îmi poartă sufletul în alte lumi – în lumile mult dorite, ale viselor împlinite. Odată cu dimineața, visele se spulberă, se transformă în fum lăsând în urmă doar un suflet copleșit de amărăciune. Urăsc diminețile, când aș vrea doar să-mi adâncesc capul în pernă, să închid ochii și să fie un întuneric gol, fără sfârșit, să nu fiu nevoit să fac față unei noi zile. Să nu trebuiască să exist, să mă mișc, să gesticulez, să vorbesc, să comunic și să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul doar o încleștare crâncenă. Să urăsc zilele și nopțile, să urăsc fiecare clipă, pentru că înseamnă doar furtuni cumplite și așteptări nesfârșite, zile și nopți de furie. O furie cruntă, profundă, dezlănțuită, împotriva vieții, împotriva tuturor, dar mai ales, împotriva mea. Da, pe mine mă urăsc cel mai mult pentru că nu sunt în stare să mă iubesc. Că sunt slab. Că o adiere a vântului mă doboară tot așa cum o alta mă umple de viață. Că sufăr ca un câine pentru un gest, pentru o vorbă aruncată într-o secundă. Că mi-e sufletul cioburi, toate cumplit de ascuțite, provocând răni sângerânde în mine. Ca nu sunt în stare să mă ridic deasupra durerii pe care o simt. Că-mi vine să urlu și totuși tac. Îmi urăsc neputința, lipsa de mândrie. Îmi urăsc vulnerabilitatea și disponibilitatea sufletească care e, iar si iar, călcată în picioare. Îmi urăsc sufletul, că simte doar trăiri extreme. Aș vrea să urăsc...Ura să învingă în mine orice urmă de sentiment bun și curat. Să ucidă orice firicel de afecțiune – afecțiunea infinită fără de care nu sunt în stare să trăiesc, care mă înalță la stele dar mă și coboară în cele mai adânci abisuri - s-o ucidă ura pe toată, și în golul lăsat să-și găsească culcuș încrâncenarea și nepăsarea. Ura crescândă, să mă facă puternic și imun la orice sentiment. Aș vrea să plătesc indiferenței cu indiferență. Aș vrea să iau și să nu ofer nimic în schimb. Aș vrea să fiu în stare să calc în picioare sentimente, să răspund lipsei de delicatețe cu cuvinte dure, tăioase, să provoc răni la fel ca cele ce-mi sunt provocate. Aș vrea să dau durere pentru durere. Să curgă lacrimi pentru lacrimile mele. Ignoranță pentru ignoranță.

P.S.
Aș vrea să urăsc, dar iubesc tot ce azi aș vrea să urăsc.

Cel mai paradoxal paradox

Sunt tot mai mulţi oameni care nu au nici măcar o pasiune în viaţă. Ba chiar confundă pasiunea cu dorinţa sau cu plăcerea (de a avea bani, de a face cumpărături, de a avea un servici mai bun etc.). Însă nu au nicio pasiune care să-i scoată din starea de morţi-vii. Paradoxul cel mai mare dintre toate câte există este că majoritatea femeilor, care sunt construite pe sentiment, nu au pasiuni şi nici nu simt nevoia lor. Ele, care ar trebui să fie pasiunea întruchipată, sunt terne şi goale, fiind apropiate de material şi nimicuri. Este o autoironie neasumată şi neconştientizată; o autodegradare din ceea ce le face femei şi din ceea ce iubim la ele.
Ştiu că tot ceea ce ne înconjoară ne îndeamnă la consumism şi material (mass media, politică, publicitate, societate ş.a.m.d.). Dar asta nu ne scuză de faptul că ne lăsăm conduşi de alţii care ne spun ce trebuie să facem şi ce este mai bine pentru noi. Asta nu înseamnă că trebuie să uităm de ceea ce ne face oameni şi ne apropie de noi înşine. Pasiunile ne îndepărtează de gândire şi ne apropie de simţire, ne ajută să ne cunoaştem şi să creştem spiritual. Un om fără măcar o pasiune este un om mort care aşteaptă să moară, iar unul cu cel puţin o pasiune este un om care îşi doreşte să trăiască pentru că are de ce.

Cu șapte ani în urmă s-a născut o stea cu nume de învingător, care avea să graveze în sufletul meu pentru totdeauna iubirea. Cu lumina lui blondă și dulce, cu zâmbetul lui bun și cald, cu mirosul lui de piersici și cireșe, cu vocea lui... S-a născut pentru a da sens vieții mele. M-a învățat ce e iubirea! M-a învățat ce e iertarea! M-a învățat să spun “pot” ori de câte ori simt că nu mai pot. M-a învățat ce e răbdarea…

LA MULȚI ANI TUDOR!!!

Uneori aş vrea să fiu prost

Acum , nu vă gândiţi că atunci când mi se mai întâmplă să mă mai uit în oglindă văd acolo copilul utopic al lui Madame Curie cu Albert Einstein. Nici măcar pe nepotul lui Tagore sau mai ştiu eu al cui.
În sensul ăsta sunt masochist pur, las talentul să mă chinuie cât vrea el (măcar de ar exista).
Văd o fiinţă cu o doză sănătoasă de subiectivism, respectiv obiectivism, care, prin natura numărului de ani netrăiţi prin pădure, şi-a dat seama că la mansardă i se zbenguie ceva mai mult de doi neuroni (bruneti).
Deci în urma aceleiaşi experienţe, tare aş vrea uneori să fiu prost. Dacă nu uneori, măcar majoritatea timpului, sau Doamne...câteodată când se îngroaşă gluma şi deschid bine ochii la ce mă înconjoară. Doamne fă-mă atunci prost, pe loc. Să nu mă mai gândesc (ştiu, obicei prost, ce să-i faci), să nu mai analizez, să nu mai culeg, să mă bucur şi eu de nemuritoarele versuri :
“ Iubirea e un buchet de trandafiri,
Ce are roze dar si spini “
Să-mi zbat delicat genele ca un fluturaş prins în insectar, în loc să-mi vină să mă spânzur când văd atâta “profunzime “ sentimentală. Să trăiesc într-un balon albastru, ornat cu fundiţe, danteluţe şi multe perluţe .
Mă gândesc câteodata (off iar gândesc), că nenea ăia care au scris CARTEA, mare dreptate au avut.
”Fericiţi cei săraci cu duhul ….”, asta dacă nu mai iei şi urmarea, dar asta ar fi alt subiect.
De ce Doamne iartă-mă sa îmi fac atâtea probleme? Nu mai bine vieţuiesc şi eu cuminte şi las să-mi treacă viaţa fără bătăi de cap? Să accept cu seninătate ce îmi este dat? Să mă înţep mama naibii în spinii de la roza aia şi să zic doar “auch”? Să nu pricep ce vor să spună unii şi alţii şi să plutesc netulburat pe norişorul meu pufos şi bleo?
Cum e mai bine?
P.S.
Dar zău .. câteodată tare aş vrea să fiu prost.

Imnul de stat şi legea pensiilor

S-a autosesizat eurodeputatul eba că cineva a intonat imnul naţional pe sărite...eba spune-ne cinstit, tu ştii imnul naţional al României sau Ucrainei? Am observat că te doare tare de Iulia Timoşenko în Parlamentul European, nu te doare de abuzurile făcute de tactu' şi guvernul României poporului român. Şi dacă cunoşti imnul României, ştii mai mult de strofa aia cu Traian ? De ce oare nu ţi-a sărit muştarul când pensionarii au fost făcuţi la buzunare de Roberta ? Era ceva palpabil, dar din câte ştiu e greu aşa ceva când faci parte din clanul Ridzi. Ce au în comun Ridzi şi Anastase ştii ? Nu e vorba că sunt de acelaşi sex, nu e vorba că fac parte din acelaşi partid, e vorba de FURT, la un nivel sau la altul. Că s-a bâlbâit unul cântând imnul naţional pe noi nu ne afectează, dar când se şifonează banul public, când se fură votul în Camera Deputaţilor şi afectează generaţii de acum încolo....asta afectează. Când faceţi numiri în posturi de directori de şcoală fiindcă nu sunt norme metodologice...afectează. Când nu recunoaşteţi sindicate constituite în federaţii (conform legii Dialogului Social ) fiindcă nu a apărut Hotărârea de Guvern privind sectoarele de activitate...o fi corect ? Când aplicaţi legile cum vă convine...afectează.
Şi ca să nu mai fi tristă: pentru eba, pentru Atanasoaie, pentru prietenele tale Ridzi, Anastase, Udrea vă dedic melodia prezidenţială....fără număr, fără număr, fără număr !....(exact ca voturile din diaspora)
http://www.youtube.com/watch?v=ORkWMt5iR6k&feature=related

Presiuni!

Citeam la un moment dat un articol şi calculaseră cei care-l scriau că, ziua unui bărbat tânăr însurat ar trebui să aibă 36 de ore nu 24 de ore. Şi oamenii făcuseră calculul pentru tânărul bărbat însurat perfect - calculul era făcut pe săptămână şi apoi împărţit la 7.
Acum eu scriu asta pentru că evident nu există zile de 36 de ore. Şi societatea ajungând să ceară atât de mult de la un bărbat, în final el se va degrada. De aici şi rata mare a divorţurilor. Plus că e în natura bărbatului, când se află sub presiune, el alege scurtăturile. Una dintre scurtături este burlăcia. Dacă în societate burlacii vor deveni preponderenţi, oare ce o să se aleagă de societate? Alte scurtături care apar sunt şi mai rele. Burlăcia e cea mai normală. Dar au apărut fenomene de promiscuitate grave, sper eu neprezente încă în România. Nu o să le spun aici că nu vreau să dau idei. Apoi altă cale de a se încadra în cele 24 de ore este trişatul, care se reflectă prin creşterea deranjantă a minciunilor spuse de un barbat.
Şi evident bărbatul a ajuns în ziua de azi să neglijeze pe cine îi permite să o facă, dar nu e 100% vina lui, este şi vina presiunilor sociale. Vina lui este că e doar un om şi evident sub presiune alege căile cele mai uşoare pentru a putea exista.
Sub aceste presiuni toată lumea suferă - toată lumea din jurul barbatului respectiv. Şi faza nasoală este că nimic nu se va schimba şi presiunile vor fi din ce în ce mai mari. De aceea revin iar şi spun, mă gândesc să mă fac pădurar. În Cuba.

Cuvinte!

Cuvintele nu crează realităţi. Faptele o fac. Pe măsură ce trece timpul şi aparent am evolua ar trebui ca realitatea să existe în propriile cuvinte, nu?! Eliberarea de diverse temeri de-a lungul timpului, ar trebui să ne aducă la punctul în care să facem şi, mai puţin să exprimăm cuvinte. Sau cel puţin să exprimăm cuvinte şi să facem. Sau invers, că de fapt nu prea are importanţă.
Mă uitam la un moment dat la un serial în care doi tineri discutau faţă în faţă şi la un moment dat unul dintre ei spune: you can't bring people over to talk! we are not even online! Este o glumă dar e foarte aproape de realitate. Oamenii îşi pierd capacităţile de comunicare pentru că se îndepărtează atât de mult de realitate şi se apropie atât de mult de virtual. Unde de fapt nimic nu contează.
Şi acum să spun motivul principal pentru care lumea preferă să fie "online". Ştiu că mulţi o să spună: confortul, securitatea, reducerea distanţelor. Nuuu! Este vorba în principal de vanitate şi lene. Online-l stimulează vanitatea şi lenea. Atât! De aceea nici o persoană care stă mult online nu se poate acomoda realităţii. Şi acum puteţi să aruncaţi cu bolovani şi în mine, pentru că şi eu stau mult online. Dar oare stau, sau doar par că stau?!
Ahh ! "Dacă" şi cu "parcă" nu creează realităţi, doar posibilităţi imaginare.

P.S.
Vă doresc online puţin pentru anul viitor! Cât mai puţin!

Decenţă!

Am spus de atâtea ori că nu cer decât decenţă. Decenţa o cer în toate relaţiile cu oamenii. Eu înţeleg decenţa de fapt ca bun simţ. Pe scurt orice ar face persoanele din jurul meu, orice ar spune să-şi imagineze mai întâi dacă rolurile ar fi inversate. Adică dacă eu aş face ceea ce gândesc ei să facă, dacă eu aş spune ceea ce gândesc ei să spună - ar fi oare deranjaţi? S-ar supăra oare dacă aş face sau spune ceea ce ei doresc să facă sau să spună în relaţia lor cu mine? Aceasta este decenţa pentru mine şi este necesară în relaţia cu mine, nu atât pentru mine, cât pentru cei ce doresc să-mi fie aproape. Pentru că indecenţa scoate animalul din mine, îmi cresc colţii, ghearele şi muşc. Muşc rău, cu lacrimi. Nu ale mele. Am încercat să nu iasă animalul la iveală, dar nu am fost lăsat. Plecând am fost alergat şi întrebat. Nu am răspuns. Am făcut la fel, la fel cum mi-a fost mie făcut. Da! Sunt răzbunator! Răzbunarea mea nu e armă de prost pentru că e educativă, niciodată agresivă şi întotdeauna recunoscută după ani ca lecţie de viaţă - de aceea multi dusmani mă ţin aproape - de teamă. Cineva mi-a scris un comentariu la un eseu adaugând: să iert, să uit, să dăruiesc. Eu nu voi scrie lucruri ce nu sunt din mine. Nu iert, nu uit şi nu dăruiesc. Sunt cel ce sunt. A ierta, a dărui, a uita sunt activităţi pe care creierul meu nu le acceptă. Pentru că ştie că voi ajunge deprimat. Am alte calităţi, dar nu iert, nu uit, si nu daruiesc. Asta pentru autoprotecţia mea şi implicit a celor din jurul meu. Am mai spus că evit să am regrete în viaţă: atât pentru faptele ce nu le-am făcut cât şi pentru cele ce le-am făcut sau le fac. A avea regrete înseamnă să lupţi împotriva propriei minţi şi m-aş măcina singur din interior, aş face implozie. Şi alt lucru pe care-l fac ca să nu am regrete şi să trăiesc în decenţa mea nesimţită este: Nu pun întrebările la care nu vreau să aflu răspunsul. Asta pentru că ştiu că răspunsul va face să-mi crească colţii şi să rânjesc "fermecător". Astfel am o groază de trecut neîntrebat ce nici nu vreau să-l aflu.
Ahhh! Şi ştiu că toţi iertă, uită şi dăruiesc. Mai puţin eu. Pentru că dacă scormonesc adânc în oameni şi le spun de ce iertă, uită şi dăruiesc - nu o să le placă. Credeţi-mă pe cuvânt şi înainte să daţi cu bolovani în mine doar întrebaţi-vă de ce o faceţi?!

P.S.
Am constatat că decenţa mea nu a fost explicată! Iată explicaţia.

Romania pornografică!

După toate audienţele din mass-media reiese clar că românii iubesc mahalagismul, scandalurile de orice fel, dar mai ales pornografia. Am putea spune că însuşi cei care ne conduc, cu preşedintele în frunte, ne exploatează instinctul sexual în acelaşi mod ca şi o prostituată. România pornografică, cea din 2011, apelează la o nevoie pe care literatura nu o poate satisface. Prin guvernanţi şi metodele acestora de manipulare, statul oferă omului flămând o descriere a unei cine.
A trecut bacalaureatul 2011 şi a lăsat dezastru în urmă, 44,47% rata de promovare la nivel naţional. De vină sunt profesorii care, cică, nu s-au ocupat de elevi, subiectele, care au fost de Olimpiadă şi supravegherea prea strictă care nu a permis elevilor să-şi "etaleze" cunoştinţele. Dar nu e nicio problemă. Într-o ţară în care incultura şi prostia sunt promovate zilnic în ziare, la TV şi la radio, rezultatele sunt chiar foarte bune. Peste 55% dintre absolvenţii de clasa a XII-a s-au adaptat realităţii de zi cu zi din România. Au văzut că în România nu de carte ai nevoie pentru a reuşi.
De dimineaţa şi până seara sunt bombardaţi pe toate canalele mass-mediei cu ultimele ştiri despre Daniela Crudu, Bianca Drăguşanu, bărbatul-femeie Naomi, Cătălin Botezatu, Monica si Iri, Pepe si Zavoranca, primarul “care este” Marian Vanghelie, Gigi Becali, Dumitru Dragomir, Nicolae Guţă, Adrian Copilul Minune, Florin Salam etc. Ce să înţeleagă ei de aici? Că doar fraierii pierd timpul în şcoală, iar şmecherii( mulţi deveniţi vedete peste noapte cu ajutorul tuturor televiziunilor) îşi iau "bacalaureatul" la şcoala vieţii si pot câştiga foarte mulţi bani ilegal, fără să îi deranjeze fiscul sau vreun alt organ competent al statului.
Trist este că, probabil, au dreptate. Lui Dan Diaconescu i s-a împlinit visul, a reuşit OTV-izarea României, iar maine-poimaine, pe acest şarlatan, îl vom vedea cel puţin senator al României pornografice.
Închei printr-un paragraf dintr-un genial film:
"Dacă nu-ţi faci prieten televiziunea, îţi exploatează necazul.
Violenţa, război, pornografie...Îţi spun eu, televiziunea a fost bună cu mine.
Trebuie să te împrieteneşti cu televiziunea! Eşti trist, te uiţi la TV, evadezi, vezi mai multă mizerie!"
So!

Nevoi

Uneori este nevoie doar de un zâmbet şi simţi că ziua îţi va fi senină indiferent de norii ce te-apasă, de o privire să simţi că visezi, de o atingere să simţi că pluteşti şi de iubire să simţi că trăieşti (fără iubire nu trăieşti...doar exişti). Uneori umplem secundele goale cu plinul fiinţei visate, cuvintele reci cu zbuciumul amintirilor despre fiinţa iubită. Uneori neliniştile singurătăţii te pot împinge spre greşeli pe care dacă ar fi existat comunicare, nu le-ai fi făcut. Te trezeşti într-un război al cuvintelor ce te aruncă pe marginea unei prăpastii în care poţi să cazi în orice clipă. Priveşti în gol şi trebuie să iei o decizie de moment, cazi şi nimeni nu îşi va mai aminti de tine, pentru că cei de lângă tine sunt mult prea preocupaţi de persoana lor pentru a-ţi simţi lipsa, sau îţi speli gândurile cu lacrimi şi mergi mai departe. Apoi te ascunzi în tăcere şi încerci să ai grijă ca niciodată să nu alergi mai repede decât îngerul tău păzitor poate zbura. Fiecare om îşi trăieşte drama singur.

P.S.
Important este ca din dragoste să păstrezi focul şi să îngropi cenuşa.