Presiuni!

Citeam la un moment dat un articol şi calculaseră cei care-l scriau că, ziua unui bărbat tânăr însurat ar trebui să aibă 36 de ore nu 24 de ore. Şi oamenii făcuseră calculul pentru tânărul bărbat însurat perfect - calculul era făcut pe săptămână şi apoi împărţit la 7.
Acum eu scriu asta pentru că evident nu există zile de 36 de ore. Şi societatea ajungând să ceară atât de mult de la un bărbat, în final el se va degrada. De aici şi rata mare a divorţurilor. Plus că e în natura bărbatului, când se află sub presiune, el alege scurtăturile. Una dintre scurtături este burlăcia. Dacă în societate burlacii vor deveni preponderenţi, oare ce o să se aleagă de societate? Alte scurtături care apar sunt şi mai rele. Burlăcia e cea mai normală. Dar au apărut fenomene de promiscuitate grave, sper eu neprezente încă în România. Nu o să le spun aici că nu vreau să dau idei. Apoi altă cale de a se încadra în cele 24 de ore este trişatul, care se reflectă prin creşterea deranjantă a minciunilor spuse de un barbat.
Şi evident bărbatul a ajuns în ziua de azi să neglijeze pe cine îi permite să o facă, dar nu e 100% vina lui, este şi vina presiunilor sociale. Vina lui este că e doar un om şi evident sub presiune alege căile cele mai uşoare pentru a putea exista.
Sub aceste presiuni toată lumea suferă - toată lumea din jurul barbatului respectiv. Şi faza nasoală este că nimic nu se va schimba şi presiunile vor fi din ce în ce mai mari. De aceea revin iar şi spun, mă gândesc să mă fac pădurar. În Cuba.

Cuvinte!

Cuvintele nu crează realităţi. Faptele o fac. Pe măsură ce trece timpul şi aparent am evolua ar trebui ca realitatea să existe în propriile cuvinte, nu?! Eliberarea de diverse temeri de-a lungul timpului, ar trebui să ne aducă la punctul în care să facem şi, mai puţin să exprimăm cuvinte. Sau cel puţin să exprimăm cuvinte şi să facem. Sau invers, că de fapt nu prea are importanţă.
Mă uitam la un moment dat la un serial în care doi tineri discutau faţă în faţă şi la un moment dat unul dintre ei spune: you can't bring people over to talk! we are not even online! Este o glumă dar e foarte aproape de realitate. Oamenii îşi pierd capacităţile de comunicare pentru că se îndepărtează atât de mult de realitate şi se apropie atât de mult de virtual. Unde de fapt nimic nu contează.
Şi acum să spun motivul principal pentru care lumea preferă să fie "online". Ştiu că mulţi o să spună: confortul, securitatea, reducerea distanţelor. Nuuu! Este vorba în principal de vanitate şi lene. Online-l stimulează vanitatea şi lenea. Atât! De aceea nici o persoană care stă mult online nu se poate acomoda realităţii. Şi acum puteţi să aruncaţi cu bolovani şi în mine, pentru că şi eu stau mult online. Dar oare stau, sau doar par că stau?!
Ahh ! "Dacă" şi cu "parcă" nu creează realităţi, doar posibilităţi imaginare.

P.S.
Vă doresc online puţin pentru anul viitor! Cât mai puţin!

Decenţă!

Am spus de atâtea ori că nu cer decât decenţă. Decenţa o cer în toate relaţiile cu oamenii. Eu înţeleg decenţa de fapt ca bun simţ. Pe scurt orice ar face persoanele din jurul meu, orice ar spune să-şi imagineze mai întâi dacă rolurile ar fi inversate. Adică dacă eu aş face ceea ce gândesc ei să facă, dacă eu aş spune ceea ce gândesc ei să spună - ar fi oare deranjaţi? S-ar supăra oare dacă aş face sau spune ceea ce ei doresc să facă sau să spună în relaţia lor cu mine? Aceasta este decenţa pentru mine şi este necesară în relaţia cu mine, nu atât pentru mine, cât pentru cei ce doresc să-mi fie aproape. Pentru că indecenţa scoate animalul din mine, îmi cresc colţii, ghearele şi muşc. Muşc rău, cu lacrimi. Nu ale mele. Am încercat să nu iasă animalul la iveală, dar nu am fost lăsat. Plecând am fost alergat şi întrebat. Nu am răspuns. Am făcut la fel, la fel cum mi-a fost mie făcut. Da! Sunt răzbunator! Răzbunarea mea nu e armă de prost pentru că e educativă, niciodată agresivă şi întotdeauna recunoscută după ani ca lecţie de viaţă - de aceea multi dusmani mă ţin aproape - de teamă. Cineva mi-a scris un comentariu la un eseu adaugând: să iert, să uit, să dăruiesc. Eu nu voi scrie lucruri ce nu sunt din mine. Nu iert, nu uit şi nu dăruiesc. Sunt cel ce sunt. A ierta, a dărui, a uita sunt activităţi pe care creierul meu nu le acceptă. Pentru că ştie că voi ajunge deprimat. Am alte calităţi, dar nu iert, nu uit, si nu daruiesc. Asta pentru autoprotecţia mea şi implicit a celor din jurul meu. Am mai spus că evit să am regrete în viaţă: atât pentru faptele ce nu le-am făcut cât şi pentru cele ce le-am făcut sau le fac. A avea regrete înseamnă să lupţi împotriva propriei minţi şi m-aş măcina singur din interior, aş face implozie. Şi alt lucru pe care-l fac ca să nu am regrete şi să trăiesc în decenţa mea nesimţită este: Nu pun întrebările la care nu vreau să aflu răspunsul. Asta pentru că ştiu că răspunsul va face să-mi crească colţii şi să rânjesc "fermecător". Astfel am o groază de trecut neîntrebat ce nici nu vreau să-l aflu.
Ahhh! Şi ştiu că toţi iertă, uită şi dăruiesc. Mai puţin eu. Pentru că dacă scormonesc adânc în oameni şi le spun de ce iertă, uită şi dăruiesc - nu o să le placă. Credeţi-mă pe cuvânt şi înainte să daţi cu bolovani în mine doar întrebaţi-vă de ce o faceţi?!

P.S.
Am constatat că decenţa mea nu a fost explicată! Iată explicaţia.

Romania pornografică!

După toate audienţele din mass-media reiese clar că românii iubesc mahalagismul, scandalurile de orice fel, dar mai ales pornografia. Am putea spune că însuşi cei care ne conduc, cu preşedintele în frunte, ne exploatează instinctul sexual în acelaşi mod ca şi o prostituată. România pornografică, cea din 2011, apelează la o nevoie pe care literatura nu o poate satisface. Prin guvernanţi şi metodele acestora de manipulare, statul oferă omului flămând o descriere a unei cine.
A trecut bacalaureatul 2011 şi a lăsat dezastru în urmă, 44,47% rata de promovare la nivel naţional. De vină sunt profesorii care, cică, nu s-au ocupat de elevi, subiectele, care au fost de Olimpiadă şi supravegherea prea strictă care nu a permis elevilor să-şi "etaleze" cunoştinţele. Dar nu e nicio problemă. Într-o ţară în care incultura şi prostia sunt promovate zilnic în ziare, la TV şi la radio, rezultatele sunt chiar foarte bune. Peste 55% dintre absolvenţii de clasa a XII-a s-au adaptat realităţii de zi cu zi din România. Au văzut că în România nu de carte ai nevoie pentru a reuşi.
De dimineaţa şi până seara sunt bombardaţi pe toate canalele mass-mediei cu ultimele ştiri despre Daniela Crudu, Bianca Drăguşanu, bărbatul-femeie Naomi, Cătălin Botezatu, Monica si Iri, Pepe si Zavoranca, primarul “care este” Marian Vanghelie, Gigi Becali, Dumitru Dragomir, Nicolae Guţă, Adrian Copilul Minune, Florin Salam etc. Ce să înţeleagă ei de aici? Că doar fraierii pierd timpul în şcoală, iar şmecherii( mulţi deveniţi vedete peste noapte cu ajutorul tuturor televiziunilor) îşi iau "bacalaureatul" la şcoala vieţii si pot câştiga foarte mulţi bani ilegal, fără să îi deranjeze fiscul sau vreun alt organ competent al statului.
Trist este că, probabil, au dreptate. Lui Dan Diaconescu i s-a împlinit visul, a reuşit OTV-izarea României, iar maine-poimaine, pe acest şarlatan, îl vom vedea cel puţin senator al României pornografice.
Închei printr-un paragraf dintr-un genial film:
"Dacă nu-ţi faci prieten televiziunea, îţi exploatează necazul.
Violenţa, război, pornografie...Îţi spun eu, televiziunea a fost bună cu mine.
Trebuie să te împrieteneşti cu televiziunea! Eşti trist, te uiţi la TV, evadezi, vezi mai multă mizerie!"
So!

Nevoi

Uneori este nevoie doar de un zâmbet şi simţi că ziua îţi va fi senină indiferent de norii ce te-apasă, de o privire să simţi că visezi, de o atingere să simţi că pluteşti şi de iubire să simţi că trăieşti (fără iubire nu trăieşti...doar exişti). Uneori umplem secundele goale cu plinul fiinţei visate, cuvintele reci cu zbuciumul amintirilor despre fiinţa iubită. Uneori neliniştile singurătăţii te pot împinge spre greşeli pe care dacă ar fi existat comunicare, nu le-ai fi făcut. Te trezeşti într-un război al cuvintelor ce te aruncă pe marginea unei prăpastii în care poţi să cazi în orice clipă. Priveşti în gol şi trebuie să iei o decizie de moment, cazi şi nimeni nu îşi va mai aminti de tine, pentru că cei de lângă tine sunt mult prea preocupaţi de persoana lor pentru a-ţi simţi lipsa, sau îţi speli gândurile cu lacrimi şi mergi mai departe. Apoi te ascunzi în tăcere şi încerci să ai grijă ca niciodată să nu alergi mai repede decât îngerul tău păzitor poate zbura. Fiecare om îşi trăieşte drama singur.

P.S.
Important este ca din dragoste să păstrezi focul şi să îngropi cenuşa.

Colivia vieţii

Se întâmplă în viaţă de multe ori să ne simţim prinşi în colivia existenţei, de a ne simţi prinşi în relaţia care nu ne mai face să simţim iubirea. Ce avem de făcut când sentimentele care existau odată nu mai există? Unii ar spune ca să mergem înainte tot aşa indiferent cum ar fi, adică să suferim o viaţă lângă cineva care nu ne face să simţim că trăim cu adevărat. Alţii, care sunt cei optimişti şi cu priviri mai deschise asupra viitorului, ar spune că o viaţă avem şi că nu trebuie irosită când ajungem ca singurătatea în doi să ia loc fericirii care a existat odată. Fiecare dintre noi are dreptul la fericire, dar când într-o relaţie există şi copii, problema este ceva mai delicată, iar hotărârile spre o nouă viaţă nu se mai iau aşa de uşor. Se dă o luptă în sufletul unui parinte, când are să aleagă între fericirea copilului şi fericirea personală. Este un fapt care normal ar trebui să încline balanţa în favoarea fericirii copiiilor în detrimentul fericirii conjugale. Dar să gândim totuşi din punctul de vedere al omului, al unicităţii şi al nevoii de bunăstare sufletească. Nu înclin spre părăsirea familiei, dar fiecare om, fiecare individ dacă se simte ca într-o colivie, fără libertate, iar neînţelegerile cu partenerul de viaţă sunt la ordinea zilei, singura cale viabilă spre fericire este ca fiecare să-şi vadă de drum, fără însă a-şi uita copiii. Ei nu au nici o vină că s-au născut din iubirea care v-a unit sufletele odată. De aceea dacă hotărâţi să simţiţi fericirea din nou, nu vă uitaţi copiii şi fiţi alături de ei, chiar dacă v-aţi făcut o altă viaţă.
Nu cred că vreunul dintre noi nu s-a simţit măcar o dată în viaţă neîmplinit alături de partenerul de viaţă sau mai rău, a simţit singurătatea în doi. Singurătatea în doi este mult mai dureroasă decât singurătatea în sine. Când ai persoana iubită lângă tine te aştepţi la iubire, la gesturi care să arate că există atracţie şi sentimente adevarate, dar în situaţii critice ajungem să ne lovim în casa unde a existat iubire odată, de partenerul nostru ca şi cum ar fi un lucru nedorit în viaţa noastră. Dacă ajungem acolo e bine să nu trăim în minciună şi să încercăm o altă viaţă. Despărţirea este un coşmar, dar este mai dureros dacă am trăi în minciună.

P.S.
O viaţă avem, trăiţi-o aşa cum simţiţi că vă e bine...

Planeta se scufundă

Planeta noastră se scufundă. Poate că prezicerile lui Nostradamus încep să se adeverească, chiar dacă nu se va întâmpla când a fost prezisă apocalipsa, ea se va produce într-un final, iar ea va fi produsă chiar de noi oamenii, care locuiesc pe singura planetă poate, care găzduieşte viaţa în Univers. Să ne uităm în jur şi să observăm anarhia care ia naştere în toată lumea. Noile generaţii, tinerii adolescenţi deprind din tinereţe ceea ce înseamnă violenţa, iar ei sunt oamenii de mâine care ar trebui să aibă grijă de noi cei care muncim să-i formăm şi să-i educăm. Când vorbim de anarhie, de violenţă, ne întrebăm de cauzele acestora. De unde setea asta de violenţă înnascuta în tinerii de azi? Noi cei care am trecut de 40 de ani nu ştiam lumea asta plină de ură şi intoleranţă. Amintiţi-vă când eram la vârsta tinerilor de azi, eram mult mai echilibraţi şi aveam un ţel în viaţă. Parerea mea este că lipsa orizonturilor, a unei speranţe în ziua de mâine, a sărăciei fac ca acest flagel al violenţei, al drogurilor şi al urii faţă de semenii noştri să ia amploare în toată lumea. Mă uitam zilele trecute la un documentar de pe Discovery Chanell era vorba de pădurile Amazonului, odată virgine, care constituie marele plămân verde al planetei, care absoarbe din atmosferă mari cantităţi de poluanţi industriali şi care contribuie la menţinerea unei atmosfere respirabile pentru oameni. Ei bine, şi aceste păduri care până acum nu puteau fi tăiate şi valorificate, au început treptat să dispară, în avantajul plantaţiilor de coca din care se fabrică cocaina. Dacă piaţa primeşte regulat droguri de ce ne mai mirăm ce se întâmplă în lume? E suficient câteva minţi bolnave să conducă marea prostime şi aşa iau naştere conflicte şi violenţe de nemaiauzit. Un argument în plus pentru acest blog este ce s-a întâmplat de curând în Norvegia. Au murit nişte tineri de data aceasta, tineri buni pentru societate, nu nenorociţi care ştiu doar ce e violenţa. De ce au trebuit să moară acei copii? Ce vină aveau că un nebun cu idei antisemite în cap le-a luat viaţa? Ne îndreptăm încet spre distrugere. La fiecare pas ne dăm seama că totul s-a schimbat în lumea asta şi din păcate, în rău. Prin absurd, să gândim că anarhia generală va pune stăpânire pe marile oraşe, în marile aglomerări urbane. Aveţi un plan de rezervă pentru a vă salva viaţa? Zburaţi puţin cu gândul, doar imaginaţi-vă ce aţi face...poate să vă luaţi familia şi să fugiţi undeva în munţi, sau găsirea unor locuri neumblate. Sunt doar jocuri ale imaginaţiei, dar se întâmplă uneori ca ceea ce nu ne-am gândit niciodată că se va întâmpla, chiar acel lucru să se întâmple. Nu sunt adeptul Apocalipsei sau al discipolilor care prezic asta în lume, dar văzând cu ochii mei ce se petrece peste tot, stau şi mă gândesc...Planeta noastră se scufundă, iar cei ce distrug leagănul umanităţii, suntem chiar noi, oamenii...

Răutatea umană

De unde există atâta răutate şi violenţă în natura umană? Uitaţi-vă în jur şi îmi veţi da dreptate deplină. Am devenit extrem de violenţi şi lipsiţi de toleranţă faţă de semenii noştri. Cine a născut acest monstru numit violenţă şi ură dusă la extreme? Aş dori să am puterea să adun toţii exponenţii răutăţii şi cruzimii omeneşti de pe această planetă, să-i pun într-o capsulă cosmică şi să-i lansez spre abisuri spaţiale, să scap această minunată lume de flagelul violenţei. Imaginaţi-vă cum am trăi fără violenţă, fără sentimente de ură în lumea noastră. Ar fi ceva minunat. Da, aşa este, nu ne putem imagina natura umană fără răutatea în cele mai diverse moduri de exprimare, pentru că ea face parte din noi, din cele mai vechi timpuri când triburile primordiale se luptau pentru teritorii sau din alte motive. Deci să încercăm doar să visăm la asta, pentru că niciodată nu vom scăpa de urâţenia naturii umane, de violenţă. Trist este că epoca modernă va aduce umanitatea în pragul autodistrugerii. Suntem prea răi ca această planetă să ne mai ţină. Degeaba ne ducem la biserică şi ne rugăm, ca după aceea să lovim cu toporul în cap un seamăn al nostru. E doar un exemplu, dar din păcate trăim o eră a violenţei extreme, iar ea va sfârşi odată cu civilizaţia umană.

E bine de ştiut…

Ştiaţi că după primele 6 luni de zile de la cumpărare este necesar să se cureţe ecranul calculatorului pe dinăuntru? Multe persoane nu ştiu acest fapt şi nici cum ar trebui făcut, iar întreprinderile fabricante profită de această necunoaştere pentru a-şi mări vânzările. Un prieten m-a prevenit şi eu vreau să împart această informaţie cu voi. Pentru a curăţa ecranul pe dinăuntru, este suficient să urmăriţi materialul acesta foarte scurt dar edificator:
http://www.horness.com/tools/screenclean.swf

E bine sau nu ?

Sunt influenţabil, o ştiu şi am încercat să mă vindec, dar nu reuşesc. Până la urmă nici măcar nu ştiu dacă e bine sau rău să ţii cont de părerea celor din jur. Unii sunt binevoitori şi sinceri, îşi dau cu părerea despre cum cred ei că ar trebui să faci sau să gândeşti, dar e modul lor de a vedea lucrurile şi nu au mereu toate datele problemei. Dar sfatul deja şi-a croit drum către mintea mea şi începe să prindă rădăcini ...bun sau rău. Alţii sunt cârcotaşi, critică, dar nu dau şi soluţii, poate e mai bine pentru că nu au cu ce mă influenţa. Cel mai rău e cu cei duşmănoşii, care reuşesc să-mi picure otravă în ureche, ştiu că nu-mi vor binele dar tot îmi pasă, ştiu că greşesc ascultându-i dar tot mă supăr...offf ! Ăsta sunt eu... Ultima categorie sunt cei proşti, mi-o trântesc verde în faţă fără să realizeze că mă doare sau că mă pot ofusca, fie lor nu le pasă fie nu-şi dau seama, răul e deja făcut.
Nu poţi fi pe placul tuturor, asta mi-e clar, dar ar fi bine să încerc să-mi fiu măcar mie pe plac !!!!

P.S.
Nu aş vrea să se creadă că am făcut referire la sfaturile primite de la cei ce mă cunosc... persoanele de faţă se exclud

Prima întâlnire...apoi o viaţă!

În ziua de azi există o mare neîncredere în relaţiile dintre oameni. Noile relaţii trebuie să treacă probe de foc pentru a putea merge mai departe. Neîncrederea asta în oamenii de lângă noi este pe deplin justificată când ne uităm în jurul nostru câte nenorociri se întâmplă zi de zi. Totuşi nu trebuie să judecăm un om după o majoritate. Fiecare om este un individ, are o personalitate unică şi un comportament strict personal.
"Prevederea e mama înţelepciunii" este o vorbă înţeleaptă şi se aplică în viaţa noastră de zi cu zi. Să fim totuşi puţin curajoşi şi să spunem că uneori o prea mare prudenţă distruge din faşă orice început al unei relaţii. Părerea formată la prima întâlnire, este cea mai importantă. Asta nu înseamnă că la a doua întâlnire putem depăşi standardele pe care le-am avut la prima. Trebuie, când ne place cineva, să facem tot posibilul ca orice întâlnire sau trai de zi cu zi după ce lucrurile s-au clarificat între doi oameni, să fie ca în prima zi, când fluturaşii din stomac nu ne dădeau pace. Ştiu că e un lucru ideal, ca iubirea să reziste după ani şi ani, dar uneori trebuie să mai şi visăm şi să ne aducem aminte de prima întâlnire.
Ce este mai frumos decât să iubeşti cu adevărat sufletul pereche şi să-ţi doreşti fericirea lui alături de tine? Fericirea celui de lângă noi trebuie să fie o prioritate într-o relaţie, altfel acea relaţie va scârţâi sau mai rau, se va distruge. Ignoranţa la nevoile persoanei iubite erodează încet-încet relaţia. De aceea faceţi cadouri, nu neapărat valoroase, dar orice atenţie oferită iubitului sau iubitei contează.
Încrederea în persoana iubită dă şanse de reuşită într-o relaţie. Aşa noi simţim că ne putem bizui pe persoana respectivă şi simţim că este sprijinul nostru.

P.S.
Viaţa este o luptă continuuă şi trebuie să luptăm ca să răzbim...

România sinuciderilor

Am ajuns să ne sinucidem din disperare. Unde am ajuns oare? Unde ne-am dorit să ajungem şi ce am ajuns? Părerea mea e că nimic din lume nu merită sacrificiul suprem. O viaţă are fiecare şi nu trebuie să renunţăm la ea. Ce gândeşte oare un om care se sinucide? Eu spun că un moment de nebunie şi lipsa de luciditate te duce spre un asemenea gest. Un sinucigaş are un mod de gândire bolnav, care nu mai vede nimic decât sfârşitul pe care şi-l doreşte. De ce oare renunţăm la viaţă fără să întrebăm pe cei dragi, pe cei care ne iubesc dacă sunt de acord să murim? Lăsăm în urmă suferinţă, lipsa noastră distruge sufletele care ne-au iubit. La noi în România sinuciderile din disperare au ajuns la ordinea zilei. Nu ştiu parcă este o psihoză din care unii aleg să iasă doar prin gestul acesta extrem. Totul are cel puţin o rezolvare pe lume într-un fel sau altul. Trebuie să priveşti cu speranţă, deşi în condiţiile actuale e foarte dificil să faci asta...Speranţa nu trebuie să moară niciodată. Mamele noastre ne-au dat viaţă ca să o trăim, nu să o distrugem.
Viaţa asta nu este o vacanţă continuuă, e o luptă pentru existenţă prin care trecem. Unii născuţi cu noroc nu simt greutăţile vieţii, dar majoritatea se zbat în mocirla existenţei. Trăiţi-vă viaţa aşa cum este şi fiţi fericiţi că vă treziţi dimineaţa şi vedeţi albastrul cerului, trăiţi fiecare clipă din viaţă pentru că e unică.

P.S.
Pentru toate problemele vieţii există soluţii! Trebuie însă să căutam rezolvarea.

Iubirea şi sentimentele dispar

Ne îndreptăm încet şi sigur spre o distrugere completă a umanităţii. Ce ştiam odată despre lumea asta, va fi doar amintire. Copiii noştri vor trăi într-o societate bolnavă care a început deja să-şi arate colţii. Unii se îmbogăţesc peste măsura pe spinarea celor săraci. Vor apare lupte pe străzi şi anarhie generate de sărăcia care se prefigurează în întreaga lume. Criza alimentelor va fi punctul de plecare al căderii civilizaţiei noastre. O civilizaţie nu se sfârşeşte de pe o zi pe alta, dar cum toate lucrurile au un început acesta va fi semnalul de pornire. Iubirea şi sentimentele dintre oameni nu mai sunt cum ştiam noi odată. Ne schimbăm mereu partenerul, uităm să iubim cu adevărat omul de lângă noi şi mereu căutăm altceva decât avem. Fericirea omului stă în fericirea sufletului, a continuităţii pe plan afectiv. Părinţii noştri ştiau să trăiască o viaţă fără să se despartă, deşi nici atunci viaţa nu era roz. Internetul este o armă care distruge casnicii, strică prietenii vechi, dar şi leagă unele noi, neputând ştii niciodată cât va dura o legătură dintre un bărbat şi o femeie cunoscuţi pe reţea.
Auzeam nişte grozăvii înspăimântătoare care îmi întareşte sentimentul că lumea asta este pe ducă...se spunea că nişte părinţi într-o ţară mai săracă, schimbau sexul copiilor lor, în speţă din fetiţe le făceau baieţi, vezi doamne pentru ca să nu-şi mai bată capul cu măritişul. Omenirea a înnebunit, asta e sigur. Mai auzeam zilele trecute în SUA, s-au oficializat legăturile dintre homosexuali şi lesbiene. Lumea asta aşa cum ne-a dat-o D-zeu era bună şi normală. Treptat, toate valorile spirituale şi crezul că trăim în normalitate se risipesc ca un fum. E o lume anormală, plină de răutate şi violenţă în toate stadiile posibile. Omenirea într-un final se va autodistruge, iar ăsta este un lucru sigur. Când creezi arme care pot distruge o întreagă planetă, iar asta depinde doar de un computer şi nişte butoane, nimic nu mai este sigur în lumea asta. Îmi pare rău de copiii noştri şi de copiii copiilor noştri, de lumea în care vor trăi. Flagelul drogurilor, al etnobotanicelor ajung să distrugă generaţii întregi. Sinuciderile din deznădejdea şi lipsa de speranţă în ziua de mâine vor prolifera.
De ce distrugem această lume poate unică în tot Universul?

P.S.
Viaţa este un lucru atât de fragil ca şi iubirea dintre doi oameni. Lumea se întoarce încet, încet invers şi asta nu va aduce nimic bun. Sunt legi ale naturii care trebuiesc respectate. Orice încălcare a lor, nu face altceva decât ca totul să se întoarcă împotriva noastră.

O ţară blestemată..

Am ajuns să-mi fie scârbă de ţara asta şi de ceea ce se petrece zi de zi aici. Mi-e ruşine că sunt cetăţean într-o ţară a hoţilor, beizadelelor şi fărădelegi. Din păcate nu ne-am ales locul unde să ne naştem. Suntem şi vom rămâne o ţară de necivilizaţi, o ţară de manele, plină de mizerie la fiecare pas, dar cu pretenţii de ţară europeană. Mai degrabă suntem o ţară din lumea a treia, dacă ne luăm după nivelul în care se respectă legea în ţara asta. Suntem un popor jalnic şi eu unul regret timpurile comunismului. Nu zic că era foarte bine atunci, dar parcă exista mai multă egalitate între oameni. Astăzi prăpastia dintre cei săraci care n-au ce pune în farfurie şi cei bogaţi care se lăfăie în vile luxoase, se adânceşte din ce în ce mai mult. Cel mai bun lucru pentru cei care au curajul să înceapă o nouă viaţă civilizată, ar fi să fugă de aici cât mai pot. Aici e o ţară de mafioţi, de hoţi şi de "băieţi deştepţi". Începe să-mi fie scârbă rău de ţara asta.

FRICA

Trăim de atâtea ori cu frică încât uităm cum e să trăim fără ea. Ne pierdem de multe ori de noi, fugim de ceilalți, evităm să trăim, doar pentru că ne temem. Martorii fricii noastre, tăcuți, ne amintesc că trecem pe lângă oportunități, ratăm ocazii și pierdem timp, ascunzându-ne. Din frica de a ne asuma riscuri, de a face lucruri noi, de a confrunta necunoscutul, de a descoperi și schimba ceea ce nu ne place, facem compromisuri, ne îndepărtăm de noi și de cei din jur, evităm din ce în ce mai multe situații, până când ne izolăm în singurătate, ne pierdem încrederea și speranța. Nu ne putem permite să ne ”jucăm” cu frica, nu o putem controla pentru că ajunge să ne controleze ea. Putem lupta cu gândurile care ne fac să ne temem, putem să ne învingem frica dacă alegem să nu mai fugim ci să o ”privim în ochi”, demonstrându-i că nu ne poate face să fim victime atâta timp cât o vom confrunta. Doar așa putem deveni curajoși, iar experiențele hrănite de teamă, vor rămâne în urmă, ca martori tăcuți ai fricii noastre.

P.S.
Îmi este frică doar de mine...

Valoarea vieţii noastre

De multe ori în viaţa noastră eşuăm, suntem şifonaţi şi prinşi în noroi de deciziile pe care le luăm şi de circumstanţele care ne apar în cale. Ne simţim ca şi cum nu am avea nici o valoare.
Dar indiferent de ceea ce s-a întâmplat sau se va întâmpla, tu nu îţi vei pierde niciodată valoarea. Curat sau murdar, şifonat sau neşifonat, tu vei rămâne de nepreţuit pentru cei care te iubesc.
Valoarea vieţii noastre nu constă în ceea ce facem sau pe cine ştim, ci în ceea ce suntem.
Tu eşti special…Nu uita asta!

P.S.
Ţine minte că te-ai născut pentru a-ţi trăi viaţa, nu trăi doar pentru că te-ai născut! Nu merge pe drumul pe care te poartă viaţa, du-ţi viaţa pe drumul tău.

Diferenţa dintre umbre şi realitate

Constat cu amărăciune că din ce în ce mai puţină lume este ancorată în realitate. Culmea este că în loc să vadă ceea ce este lângă ei, se uită pe perete la umbra proiectată având impresia că ceea ce văd este de fapt ceea ce au lângă ei. Spre exemplu: multă lume vede un vârcolac hamesit pe perete şi se sperie şi fuge care încotro, când de fapt era doar un amărât de bişon care cască. Preferăm să trăim în lumea umbrelor de pe pereţi, decât în realitate. Asta se întâmplă şi în relaţiile interpersonale. Am auzit frecvent laude despre diverse persoane şi când colo nu erau decât descrieri ale umbrelor unor gândaci pe pereţi. Foarte puţină lume îşi arată adevărata valoare şi mai grav este că au început şi ei să creadă că umbra poate înlocui realitatea. Un om puternic nu îşi arată niciodată adevărata putere pentru că de fapt nu are nevoie. El din contră se arată mai slab puţin pentru a putea să interacţioneze cu ceilalţi altfel toţi s-ar feri din calea lui. Recent am întâlnit oameni care au atât de adânc înrădăcinată ideea că umbra e realitatea, că până şi atunci când o dau rău de tot în bară, muşcând mai mult decât pot mesteca, în loc să scuipe, nu mai respiră şi preferă să se autodistrugă. Un om puternic îşi cunoaşte limitele, pentru că numai cunoscându-şi propriile limite, îşi poate aprecia corect adversarii. Societatea fără conştiinţa de sine, ne va duce la alienare rapidă. Vom fi toţi învingători, toţi în vârful piramidei sociale. Şi unde ne este baza? De fapt baza va fi acolo, numai că nu îşi va mai accepta condiţia proprie. Şi astfel, nu mai spun unde vă duce, pentru că eu sunt cu mult mai bătrân şi îmi aduc aminte, dar voi majoritatea interlocutorilor sunteţi prea tineri să vă amintiţi.

Cosmetizare

Ne cosmetizăm viața când încercăm să fim ca alții, fără să știm de fapt cum suntem noi, când ne căutăm modele în exterior și ne rătăcim de modelul din interiorul nostru, când facem din valorile altora, propriile noastre valori. Ne cosmetizăm viața când nu avem îndrăzneala de a ne arăta lumii așa cum suntem, sau când nu știm exact cum suntem, când am preluat standardele altora pentru că nu le-am știut crea pe ale noastre.

PROPORŢII

Învingătorul ia totul, nu, învingătorul doar expune tot.
Capacitatea de a fi împreună, nu vitrina ne determină să construim. Nu putem evolua în replici, suntem evaluați abia după ultima pagină și acolo se află prima privire, cea care ne-a dezvăluit direcția.
De ce nu durează toate relațiile, de ce nu este păstrată cea mai dorită persoană? Pentru că viața ne pune în fața deciziilor pe care nu suntem în stare să le luăm, dar le acceptăm dacă celălalt le determină.
Sporadic ne gândim, ne întoarcem la persoanele care ne-au părăsit: măcar au ştiut ce vor, au avut puterea.
A lua o decizie și a o duce până la capăt are o notă de plată pe care cel ce pare înțelept și nu radicalul nu o poate suporta, dar nici nu poate păși apoi mai departe. Celui care a mers mai departe i se cer doar răspunsuri, întrebări are toată lumea, diferența este că el și le pune și tocmai de aceea are răspunsuri.


P.S.
Este important să-i poți spune oricând celuilalt: Bună, frumusețea se plimbă între mine și tine.

Deci …. nu mai suport cu căldura!

Nu mai ştiu pe unde să mă bag la umbră cu limba pe umăr şi capul sub presiune! Sunt nouăzeci la sută apă şi îmi e tare teamă că o să mă evapor dacă mai continua aşa. Mă frige volanul, clanţa la uşă, asfaltul, mă frige până şi tricoul pe spate! Ce mai …. sunt fript la foc mic şi simt că în curând mă lipesc de tigaie! Mă mai întreabă câte un coleg dacă “m-am copt la minte” ! …. dacă aşa te coci la minte, nu merci! Lasă-mă aşa, mai bine sănătos şi sărac decât bogat şi bolnav!

Cum o fi acum la mare pe şezlong cu berea rece în mână ???.....