Ce-am învățat ieri

Nu contează cât de nespălați suntem, important e să nu PĂREM astfel. Deci, dacă nu știe Google ce fel put picioarele de la Nistru pân’ la Tisa, suntem OK ca nație, hai să manipulăm rezultatele căutărilor pe net…
Fiind OK ca nație, automat, nici dacă iese cu bătaie la cozi la fasole gratis (în fiecare an) n-are cum să însemne că suntem un popor de milogi. Tot la fel, am descoperit că poporul meu a atins un nivel de civilizație și rafinament al manifestării publice în care să huidui, să înjuri și să fluieri de ziua națională la monumentul eroului necunoscut e considerat un lucru de bun simț.
Publicitate
Vrei să fii tu însuți? Vrei să nu mai fie nimeni ca tine? Vrei să fii cel mai original? Atunci tu și cu încă cinci milioane de români tre’ să vă cumpărați toți telefon cum numai CRBL are!!!
Revenind în direct…
Dacă ești român și nu ți-ai dat BAC-ul înca, e normal, că oricum, vezi că nu poți să-l iei. În schimb, singura ta șansă să te realizezi în viață este să devii vedetă.
Nu poți să fii vedetă româncă dacă nu ai spart vreun juriu la un concurs de canto printr-o țară pe unde s-au dus părinții tăi să șteargă la fund înainte să înveți să te legi la șireturi. Dă-i incolo de scriitori, profesori, doctori. Nu, tată. Copiii vedetă sunt the way to go.
Pentru că Monica Tatoiu și Garcea erau, cumva ocupați, oamenii cei mai îndreptățiți moral să ne învete ce-i bine și ce-i rău pentru români sunt Constantin Turnătoreanu-Stolnici și Sergiu Nicolaescu, nenea ăla care a avut fix atâta succes la noi cât am avut noi voie să vedem filme străine pe vremuri. El ne-a învățat zeci de ani că noi suntem niște geto-daci cinstiți, dar corecți, deci, de ce n-ar face-o în continuare…
Și pentru că vârsta nu iartă pe nimeni, iată și un citat aproximativ, dar grăitor, din maestrul Nicolaescu. Dom’le, copiii ăștia vedetă au vreo șansă și mai târziu? “Depinde numai și numai de ei. Și de o mie de alte lucruri”.
Personal, dacă tot era cu oameni consacrați, aș fi chemat un ardelean precum Raed Arafat, un moldovean ca Varujan Vosganian, o geto-dacă precum Maya Morgenstern și, de ce nu, un psiholog precum Marcel Iureș.

P.S.
Concluzia e că noi, ca nație, știm care-i treaba: putem să ne urâm cât vrem, important e să avem o imagine bună în fața celorlalți. În rest, rămâne cum am stabilit. Hai, la mulți ani!

Zi târzie de toamnă

Nu am mai scris de mult. Am atâtea să spun și totuși tac. Privesc în jur și parcă natura a înghețat. Singurele care se mișcă sunt frunzele ce cad îngălbenite , uscate și înghețate. Oare așa ne privește și pe noi cineva, precum le privim noi pe ele? Oare așa și noi înverzim, ne bucurăm de ploaie, de soare și apoi ne ofilim și legănând coborâm în pământul din care am fost plămădiți..?!
Sunt frunze, suntem oameni, fiecare avem povestea noastră, frumoasă sau urâtă, veselă sau tristă, cu bune și cu rele, de multe ori așa cum ne-o facem. Dăm vina pe destin când lucrurile nu sunt cum am fi dorit, mulțumim cuiva atunci când reușim. Dar viața își continuă oricum cursul așa cum știe ea. Și cine știe, cine e vinovat sau nu de toate? Poate chiar însăși existența noastră.

Fără titlu

În viața fiecăruia dintre noi apare o zi cruntă. Iar această zi cruntă ne ia pe nepregătite mereu. Ne trezim dimineața și ne gândim că va urma o zi obișnuită și inima se îndreaptă spre persoanele dragi nouă, unele sunt aproape de noi, altele pot fi la zeci, sute sau mii de kilometri distanță. Poate chiar mulți dintre noi avem deprinderea de a ne ruga pentru aceste ființe la începutul aiuritor de grăbit al zilei.
În momentul în care închidem ușa în urma noastră, acea fiară numită rutină, ne înghite cu totul și dintr-o dată, într-o fracțiune de secundă, viața ni se schimbă cumplit de tare. Ne smulge din gura fiarei și ne aruncă într-un coșmar ce pare fără sfârșit. Aflăm că o ființă dragă inimii noastre, a plecat pe drumul de lumină. De fapt cuvântul este și mai dur, este de-a dreptul implacabil. Și oricât de mult s-ar strădui cineva să ne menajeze, înțelesul este clar și ne lovește în plin. Nu ne rămâne decât să exclamăm: Dumnezeu să-l ierte!

P.S.
Nu trebuie decât să ne uităm în jurul nostru și să vrem să înțelegem. Totdeauna au existat și vor mai exista segmente întrerupte brusc în viața noastră. Dacă stăm să ne gândim bine, viețile noastre sunt segmente „tăiate” brusc, printr-o întâmplare nefericită. Fiecare ruptură ne va lua pe nepregătite și va însemna o infinită suferință.

Aș vrea să urăsc…

Azi, aș vrea să urăsc. E prima dată când simt că vreau să urăsc. Urăsc viața, urăsc nopțile în care trebuie să dorm și să ajung astfel într-o lume a viselor pe care n-o pot controla. Nopți care îmi poartă sufletul în alte lumi – în lumile mult dorite, ale viselor împlinite. Odată cu dimineața, visele se spulberă, se transformă în fum lăsând în urmă doar un suflet copleșit de amărăciune. Urăsc diminețile, când aș vrea doar să-mi adâncesc capul în pernă, să închid ochii și să fie un întuneric gol, fără sfârșit, să nu fiu nevoit să fac față unei noi zile. Să nu trebuiască să exist, să mă mișc, să gesticulez, să vorbesc, să comunic și să zâmbesc, deși mi-e zâmbetul doar o încleștare crâncenă. Să urăsc zilele și nopțile, să urăsc fiecare clipă, pentru că înseamnă doar furtuni cumplite și așteptări nesfârșite, zile și nopți de furie. O furie cruntă, profundă, dezlănțuită, împotriva vieții, împotriva tuturor, dar mai ales, împotriva mea. Da, pe mine mă urăsc cel mai mult pentru că nu sunt în stare să mă iubesc. Că sunt slab. Că o adiere a vântului mă doboară tot așa cum o alta mă umple de viață. Că sufăr ca un câine pentru un gest, pentru o vorbă aruncată într-o secundă. Că mi-e sufletul cioburi, toate cumplit de ascuțite, provocând răni sângerânde în mine. Ca nu sunt în stare să mă ridic deasupra durerii pe care o simt. Că-mi vine să urlu și totuși tac. Îmi urăsc neputința, lipsa de mândrie. Îmi urăsc vulnerabilitatea și disponibilitatea sufletească care e, iar si iar, călcată în picioare. Îmi urăsc sufletul, că simte doar trăiri extreme. Aș vrea să urăsc...Ura să învingă în mine orice urmă de sentiment bun și curat. Să ucidă orice firicel de afecțiune – afecțiunea infinită fără de care nu sunt în stare să trăiesc, care mă înalță la stele dar mă și coboară în cele mai adânci abisuri - s-o ucidă ura pe toată, și în golul lăsat să-și găsească culcuș încrâncenarea și nepăsarea. Ura crescândă, să mă facă puternic și imun la orice sentiment. Aș vrea să plătesc indiferenței cu indiferență. Aș vrea să iau și să nu ofer nimic în schimb. Aș vrea să fiu în stare să calc în picioare sentimente, să răspund lipsei de delicatețe cu cuvinte dure, tăioase, să provoc răni la fel ca cele ce-mi sunt provocate. Aș vrea să dau durere pentru durere. Să curgă lacrimi pentru lacrimile mele. Ignoranță pentru ignoranță.

P.S.
Aș vrea să urăsc, dar iubesc tot ce azi aș vrea să urăsc.

Cel mai paradoxal paradox

Sunt tot mai mulţi oameni care nu au nici măcar o pasiune în viaţă. Ba chiar confundă pasiunea cu dorinţa sau cu plăcerea (de a avea bani, de a face cumpărături, de a avea un servici mai bun etc.). Însă nu au nicio pasiune care să-i scoată din starea de morţi-vii. Paradoxul cel mai mare dintre toate câte există este că majoritatea femeilor, care sunt construite pe sentiment, nu au pasiuni şi nici nu simt nevoia lor. Ele, care ar trebui să fie pasiunea întruchipată, sunt terne şi goale, fiind apropiate de material şi nimicuri. Este o autoironie neasumată şi neconştientizată; o autodegradare din ceea ce le face femei şi din ceea ce iubim la ele.
Ştiu că tot ceea ce ne înconjoară ne îndeamnă la consumism şi material (mass media, politică, publicitate, societate ş.a.m.d.). Dar asta nu ne scuză de faptul că ne lăsăm conduşi de alţii care ne spun ce trebuie să facem şi ce este mai bine pentru noi. Asta nu înseamnă că trebuie să uităm de ceea ce ne face oameni şi ne apropie de noi înşine. Pasiunile ne îndepărtează de gândire şi ne apropie de simţire, ne ajută să ne cunoaştem şi să creştem spiritual. Un om fără măcar o pasiune este un om mort care aşteaptă să moară, iar unul cu cel puţin o pasiune este un om care îşi doreşte să trăiască pentru că are de ce.

Cu șapte ani în urmă s-a născut o stea cu nume de învingător, care avea să graveze în sufletul meu pentru totdeauna iubirea. Cu lumina lui blondă și dulce, cu zâmbetul lui bun și cald, cu mirosul lui de piersici și cireșe, cu vocea lui... S-a născut pentru a da sens vieții mele. M-a învățat ce e iubirea! M-a învățat ce e iertarea! M-a învățat să spun “pot” ori de câte ori simt că nu mai pot. M-a învățat ce e răbdarea…

LA MULȚI ANI TUDOR!!!

Uneori aş vrea să fiu prost

Acum , nu vă gândiţi că atunci când mi se mai întâmplă să mă mai uit în oglindă văd acolo copilul utopic al lui Madame Curie cu Albert Einstein. Nici măcar pe nepotul lui Tagore sau mai ştiu eu al cui.
În sensul ăsta sunt masochist pur, las talentul să mă chinuie cât vrea el (măcar de ar exista).
Văd o fiinţă cu o doză sănătoasă de subiectivism, respectiv obiectivism, care, prin natura numărului de ani netrăiţi prin pădure, şi-a dat seama că la mansardă i se zbenguie ceva mai mult de doi neuroni (bruneti).
Deci în urma aceleiaşi experienţe, tare aş vrea uneori să fiu prost. Dacă nu uneori, măcar majoritatea timpului, sau Doamne...câteodată când se îngroaşă gluma şi deschid bine ochii la ce mă înconjoară. Doamne fă-mă atunci prost, pe loc. Să nu mă mai gândesc (ştiu, obicei prost, ce să-i faci), să nu mai analizez, să nu mai culeg, să mă bucur şi eu de nemuritoarele versuri :
“ Iubirea e un buchet de trandafiri,
Ce are roze dar si spini “
Să-mi zbat delicat genele ca un fluturaş prins în insectar, în loc să-mi vină să mă spânzur când văd atâta “profunzime “ sentimentală. Să trăiesc într-un balon albastru, ornat cu fundiţe, danteluţe şi multe perluţe .
Mă gândesc câteodata (off iar gândesc), că nenea ăia care au scris CARTEA, mare dreptate au avut.
”Fericiţi cei săraci cu duhul ….”, asta dacă nu mai iei şi urmarea, dar asta ar fi alt subiect.
De ce Doamne iartă-mă sa îmi fac atâtea probleme? Nu mai bine vieţuiesc şi eu cuminte şi las să-mi treacă viaţa fără bătăi de cap? Să accept cu seninătate ce îmi este dat? Să mă înţep mama naibii în spinii de la roza aia şi să zic doar “auch”? Să nu pricep ce vor să spună unii şi alţii şi să plutesc netulburat pe norişorul meu pufos şi bleo?
Cum e mai bine?
P.S.
Dar zău .. câteodată tare aş vrea să fiu prost.

Imnul de stat şi legea pensiilor

S-a autosesizat eurodeputatul eba că cineva a intonat imnul naţional pe sărite...eba spune-ne cinstit, tu ştii imnul naţional al României sau Ucrainei? Am observat că te doare tare de Iulia Timoşenko în Parlamentul European, nu te doare de abuzurile făcute de tactu' şi guvernul României poporului român. Şi dacă cunoşti imnul României, ştii mai mult de strofa aia cu Traian ? De ce oare nu ţi-a sărit muştarul când pensionarii au fost făcuţi la buzunare de Roberta ? Era ceva palpabil, dar din câte ştiu e greu aşa ceva când faci parte din clanul Ridzi. Ce au în comun Ridzi şi Anastase ştii ? Nu e vorba că sunt de acelaşi sex, nu e vorba că fac parte din acelaşi partid, e vorba de FURT, la un nivel sau la altul. Că s-a bâlbâit unul cântând imnul naţional pe noi nu ne afectează, dar când se şifonează banul public, când se fură votul în Camera Deputaţilor şi afectează generaţii de acum încolo....asta afectează. Când faceţi numiri în posturi de directori de şcoală fiindcă nu sunt norme metodologice...afectează. Când nu recunoaşteţi sindicate constituite în federaţii (conform legii Dialogului Social ) fiindcă nu a apărut Hotărârea de Guvern privind sectoarele de activitate...o fi corect ? Când aplicaţi legile cum vă convine...afectează.
Şi ca să nu mai fi tristă: pentru eba, pentru Atanasoaie, pentru prietenele tale Ridzi, Anastase, Udrea vă dedic melodia prezidenţială....fără număr, fără număr, fără număr !....(exact ca voturile din diaspora)
http://www.youtube.com/watch?v=ORkWMt5iR6k&feature=related

Presiuni!

Citeam la un moment dat un articol şi calculaseră cei care-l scriau că, ziua unui bărbat tânăr însurat ar trebui să aibă 36 de ore nu 24 de ore. Şi oamenii făcuseră calculul pentru tânărul bărbat însurat perfect - calculul era făcut pe săptămână şi apoi împărţit la 7.
Acum eu scriu asta pentru că evident nu există zile de 36 de ore. Şi societatea ajungând să ceară atât de mult de la un bărbat, în final el se va degrada. De aici şi rata mare a divorţurilor. Plus că e în natura bărbatului, când se află sub presiune, el alege scurtăturile. Una dintre scurtături este burlăcia. Dacă în societate burlacii vor deveni preponderenţi, oare ce o să se aleagă de societate? Alte scurtături care apar sunt şi mai rele. Burlăcia e cea mai normală. Dar au apărut fenomene de promiscuitate grave, sper eu neprezente încă în România. Nu o să le spun aici că nu vreau să dau idei. Apoi altă cale de a se încadra în cele 24 de ore este trişatul, care se reflectă prin creşterea deranjantă a minciunilor spuse de un barbat.
Şi evident bărbatul a ajuns în ziua de azi să neglijeze pe cine îi permite să o facă, dar nu e 100% vina lui, este şi vina presiunilor sociale. Vina lui este că e doar un om şi evident sub presiune alege căile cele mai uşoare pentru a putea exista.
Sub aceste presiuni toată lumea suferă - toată lumea din jurul barbatului respectiv. Şi faza nasoală este că nimic nu se va schimba şi presiunile vor fi din ce în ce mai mari. De aceea revin iar şi spun, mă gândesc să mă fac pădurar. În Cuba.

Cuvinte!

Cuvintele nu crează realităţi. Faptele o fac. Pe măsură ce trece timpul şi aparent am evolua ar trebui ca realitatea să existe în propriile cuvinte, nu?! Eliberarea de diverse temeri de-a lungul timpului, ar trebui să ne aducă la punctul în care să facem şi, mai puţin să exprimăm cuvinte. Sau cel puţin să exprimăm cuvinte şi să facem. Sau invers, că de fapt nu prea are importanţă.
Mă uitam la un moment dat la un serial în care doi tineri discutau faţă în faţă şi la un moment dat unul dintre ei spune: you can't bring people over to talk! we are not even online! Este o glumă dar e foarte aproape de realitate. Oamenii îşi pierd capacităţile de comunicare pentru că se îndepărtează atât de mult de realitate şi se apropie atât de mult de virtual. Unde de fapt nimic nu contează.
Şi acum să spun motivul principal pentru care lumea preferă să fie "online". Ştiu că mulţi o să spună: confortul, securitatea, reducerea distanţelor. Nuuu! Este vorba în principal de vanitate şi lene. Online-l stimulează vanitatea şi lenea. Atât! De aceea nici o persoană care stă mult online nu se poate acomoda realităţii. Şi acum puteţi să aruncaţi cu bolovani şi în mine, pentru că şi eu stau mult online. Dar oare stau, sau doar par că stau?!
Ahh ! "Dacă" şi cu "parcă" nu creează realităţi, doar posibilităţi imaginare.

P.S.
Vă doresc online puţin pentru anul viitor! Cât mai puţin!

Decenţă!

Am spus de atâtea ori că nu cer decât decenţă. Decenţa o cer în toate relaţiile cu oamenii. Eu înţeleg decenţa de fapt ca bun simţ. Pe scurt orice ar face persoanele din jurul meu, orice ar spune să-şi imagineze mai întâi dacă rolurile ar fi inversate. Adică dacă eu aş face ceea ce gândesc ei să facă, dacă eu aş spune ceea ce gândesc ei să spună - ar fi oare deranjaţi? S-ar supăra oare dacă aş face sau spune ceea ce ei doresc să facă sau să spună în relaţia lor cu mine? Aceasta este decenţa pentru mine şi este necesară în relaţia cu mine, nu atât pentru mine, cât pentru cei ce doresc să-mi fie aproape. Pentru că indecenţa scoate animalul din mine, îmi cresc colţii, ghearele şi muşc. Muşc rău, cu lacrimi. Nu ale mele. Am încercat să nu iasă animalul la iveală, dar nu am fost lăsat. Plecând am fost alergat şi întrebat. Nu am răspuns. Am făcut la fel, la fel cum mi-a fost mie făcut. Da! Sunt răzbunator! Răzbunarea mea nu e armă de prost pentru că e educativă, niciodată agresivă şi întotdeauna recunoscută după ani ca lecţie de viaţă - de aceea multi dusmani mă ţin aproape - de teamă. Cineva mi-a scris un comentariu la un eseu adaugând: să iert, să uit, să dăruiesc. Eu nu voi scrie lucruri ce nu sunt din mine. Nu iert, nu uit şi nu dăruiesc. Sunt cel ce sunt. A ierta, a dărui, a uita sunt activităţi pe care creierul meu nu le acceptă. Pentru că ştie că voi ajunge deprimat. Am alte calităţi, dar nu iert, nu uit, si nu daruiesc. Asta pentru autoprotecţia mea şi implicit a celor din jurul meu. Am mai spus că evit să am regrete în viaţă: atât pentru faptele ce nu le-am făcut cât şi pentru cele ce le-am făcut sau le fac. A avea regrete înseamnă să lupţi împotriva propriei minţi şi m-aş măcina singur din interior, aş face implozie. Şi alt lucru pe care-l fac ca să nu am regrete şi să trăiesc în decenţa mea nesimţită este: Nu pun întrebările la care nu vreau să aflu răspunsul. Asta pentru că ştiu că răspunsul va face să-mi crească colţii şi să rânjesc "fermecător". Astfel am o groază de trecut neîntrebat ce nici nu vreau să-l aflu.
Ahhh! Şi ştiu că toţi iertă, uită şi dăruiesc. Mai puţin eu. Pentru că dacă scormonesc adânc în oameni şi le spun de ce iertă, uită şi dăruiesc - nu o să le placă. Credeţi-mă pe cuvânt şi înainte să daţi cu bolovani în mine doar întrebaţi-vă de ce o faceţi?!

P.S.
Am constatat că decenţa mea nu a fost explicată! Iată explicaţia.

Romania pornografică!

După toate audienţele din mass-media reiese clar că românii iubesc mahalagismul, scandalurile de orice fel, dar mai ales pornografia. Am putea spune că însuşi cei care ne conduc, cu preşedintele în frunte, ne exploatează instinctul sexual în acelaşi mod ca şi o prostituată. România pornografică, cea din 2011, apelează la o nevoie pe care literatura nu o poate satisface. Prin guvernanţi şi metodele acestora de manipulare, statul oferă omului flămând o descriere a unei cine.
A trecut bacalaureatul 2011 şi a lăsat dezastru în urmă, 44,47% rata de promovare la nivel naţional. De vină sunt profesorii care, cică, nu s-au ocupat de elevi, subiectele, care au fost de Olimpiadă şi supravegherea prea strictă care nu a permis elevilor să-şi "etaleze" cunoştinţele. Dar nu e nicio problemă. Într-o ţară în care incultura şi prostia sunt promovate zilnic în ziare, la TV şi la radio, rezultatele sunt chiar foarte bune. Peste 55% dintre absolvenţii de clasa a XII-a s-au adaptat realităţii de zi cu zi din România. Au văzut că în România nu de carte ai nevoie pentru a reuşi.
De dimineaţa şi până seara sunt bombardaţi pe toate canalele mass-mediei cu ultimele ştiri despre Daniela Crudu, Bianca Drăguşanu, bărbatul-femeie Naomi, Cătălin Botezatu, Monica si Iri, Pepe si Zavoranca, primarul “care este” Marian Vanghelie, Gigi Becali, Dumitru Dragomir, Nicolae Guţă, Adrian Copilul Minune, Florin Salam etc. Ce să înţeleagă ei de aici? Că doar fraierii pierd timpul în şcoală, iar şmecherii( mulţi deveniţi vedete peste noapte cu ajutorul tuturor televiziunilor) îşi iau "bacalaureatul" la şcoala vieţii si pot câştiga foarte mulţi bani ilegal, fără să îi deranjeze fiscul sau vreun alt organ competent al statului.
Trist este că, probabil, au dreptate. Lui Dan Diaconescu i s-a împlinit visul, a reuşit OTV-izarea României, iar maine-poimaine, pe acest şarlatan, îl vom vedea cel puţin senator al României pornografice.
Închei printr-un paragraf dintr-un genial film:
"Dacă nu-ţi faci prieten televiziunea, îţi exploatează necazul.
Violenţa, război, pornografie...Îţi spun eu, televiziunea a fost bună cu mine.
Trebuie să te împrieteneşti cu televiziunea! Eşti trist, te uiţi la TV, evadezi, vezi mai multă mizerie!"
So!

Nevoi

Uneori este nevoie doar de un zâmbet şi simţi că ziua îţi va fi senină indiferent de norii ce te-apasă, de o privire să simţi că visezi, de o atingere să simţi că pluteşti şi de iubire să simţi că trăieşti (fără iubire nu trăieşti...doar exişti). Uneori umplem secundele goale cu plinul fiinţei visate, cuvintele reci cu zbuciumul amintirilor despre fiinţa iubită. Uneori neliniştile singurătăţii te pot împinge spre greşeli pe care dacă ar fi existat comunicare, nu le-ai fi făcut. Te trezeşti într-un război al cuvintelor ce te aruncă pe marginea unei prăpastii în care poţi să cazi în orice clipă. Priveşti în gol şi trebuie să iei o decizie de moment, cazi şi nimeni nu îşi va mai aminti de tine, pentru că cei de lângă tine sunt mult prea preocupaţi de persoana lor pentru a-ţi simţi lipsa, sau îţi speli gândurile cu lacrimi şi mergi mai departe. Apoi te ascunzi în tăcere şi încerci să ai grijă ca niciodată să nu alergi mai repede decât îngerul tău păzitor poate zbura. Fiecare om îşi trăieşte drama singur.

P.S.
Important este ca din dragoste să păstrezi focul şi să îngropi cenuşa.

Colivia vieţii

Se întâmplă în viaţă de multe ori să ne simţim prinşi în colivia existenţei, de a ne simţi prinşi în relaţia care nu ne mai face să simţim iubirea. Ce avem de făcut când sentimentele care existau odată nu mai există? Unii ar spune ca să mergem înainte tot aşa indiferent cum ar fi, adică să suferim o viaţă lângă cineva care nu ne face să simţim că trăim cu adevărat. Alţii, care sunt cei optimişti şi cu priviri mai deschise asupra viitorului, ar spune că o viaţă avem şi că nu trebuie irosită când ajungem ca singurătatea în doi să ia loc fericirii care a existat odată. Fiecare dintre noi are dreptul la fericire, dar când într-o relaţie există şi copii, problema este ceva mai delicată, iar hotărârile spre o nouă viaţă nu se mai iau aşa de uşor. Se dă o luptă în sufletul unui parinte, când are să aleagă între fericirea copilului şi fericirea personală. Este un fapt care normal ar trebui să încline balanţa în favoarea fericirii copiiilor în detrimentul fericirii conjugale. Dar să gândim totuşi din punctul de vedere al omului, al unicităţii şi al nevoii de bunăstare sufletească. Nu înclin spre părăsirea familiei, dar fiecare om, fiecare individ dacă se simte ca într-o colivie, fără libertate, iar neînţelegerile cu partenerul de viaţă sunt la ordinea zilei, singura cale viabilă spre fericire este ca fiecare să-şi vadă de drum, fără însă a-şi uita copiii. Ei nu au nici o vină că s-au născut din iubirea care v-a unit sufletele odată. De aceea dacă hotărâţi să simţiţi fericirea din nou, nu vă uitaţi copiii şi fiţi alături de ei, chiar dacă v-aţi făcut o altă viaţă.
Nu cred că vreunul dintre noi nu s-a simţit măcar o dată în viaţă neîmplinit alături de partenerul de viaţă sau mai rău, a simţit singurătatea în doi. Singurătatea în doi este mult mai dureroasă decât singurătatea în sine. Când ai persoana iubită lângă tine te aştepţi la iubire, la gesturi care să arate că există atracţie şi sentimente adevarate, dar în situaţii critice ajungem să ne lovim în casa unde a existat iubire odată, de partenerul nostru ca şi cum ar fi un lucru nedorit în viaţa noastră. Dacă ajungem acolo e bine să nu trăim în minciună şi să încercăm o altă viaţă. Despărţirea este un coşmar, dar este mai dureros dacă am trăi în minciună.

P.S.
O viaţă avem, trăiţi-o aşa cum simţiţi că vă e bine...

Planeta se scufundă

Planeta noastră se scufundă. Poate că prezicerile lui Nostradamus încep să se adeverească, chiar dacă nu se va întâmpla când a fost prezisă apocalipsa, ea se va produce într-un final, iar ea va fi produsă chiar de noi oamenii, care locuiesc pe singura planetă poate, care găzduieşte viaţa în Univers. Să ne uităm în jur şi să observăm anarhia care ia naştere în toată lumea. Noile generaţii, tinerii adolescenţi deprind din tinereţe ceea ce înseamnă violenţa, iar ei sunt oamenii de mâine care ar trebui să aibă grijă de noi cei care muncim să-i formăm şi să-i educăm. Când vorbim de anarhie, de violenţă, ne întrebăm de cauzele acestora. De unde setea asta de violenţă înnascuta în tinerii de azi? Noi cei care am trecut de 40 de ani nu ştiam lumea asta plină de ură şi intoleranţă. Amintiţi-vă când eram la vârsta tinerilor de azi, eram mult mai echilibraţi şi aveam un ţel în viaţă. Parerea mea este că lipsa orizonturilor, a unei speranţe în ziua de mâine, a sărăciei fac ca acest flagel al violenţei, al drogurilor şi al urii faţă de semenii noştri să ia amploare în toată lumea. Mă uitam zilele trecute la un documentar de pe Discovery Chanell era vorba de pădurile Amazonului, odată virgine, care constituie marele plămân verde al planetei, care absoarbe din atmosferă mari cantităţi de poluanţi industriali şi care contribuie la menţinerea unei atmosfere respirabile pentru oameni. Ei bine, şi aceste păduri care până acum nu puteau fi tăiate şi valorificate, au început treptat să dispară, în avantajul plantaţiilor de coca din care se fabrică cocaina. Dacă piaţa primeşte regulat droguri de ce ne mai mirăm ce se întâmplă în lume? E suficient câteva minţi bolnave să conducă marea prostime şi aşa iau naştere conflicte şi violenţe de nemaiauzit. Un argument în plus pentru acest blog este ce s-a întâmplat de curând în Norvegia. Au murit nişte tineri de data aceasta, tineri buni pentru societate, nu nenorociţi care ştiu doar ce e violenţa. De ce au trebuit să moară acei copii? Ce vină aveau că un nebun cu idei antisemite în cap le-a luat viaţa? Ne îndreptăm încet spre distrugere. La fiecare pas ne dăm seama că totul s-a schimbat în lumea asta şi din păcate, în rău. Prin absurd, să gândim că anarhia generală va pune stăpânire pe marile oraşe, în marile aglomerări urbane. Aveţi un plan de rezervă pentru a vă salva viaţa? Zburaţi puţin cu gândul, doar imaginaţi-vă ce aţi face...poate să vă luaţi familia şi să fugiţi undeva în munţi, sau găsirea unor locuri neumblate. Sunt doar jocuri ale imaginaţiei, dar se întâmplă uneori ca ceea ce nu ne-am gândit niciodată că se va întâmpla, chiar acel lucru să se întâmple. Nu sunt adeptul Apocalipsei sau al discipolilor care prezic asta în lume, dar văzând cu ochii mei ce se petrece peste tot, stau şi mă gândesc...Planeta noastră se scufundă, iar cei ce distrug leagănul umanităţii, suntem chiar noi, oamenii...

Răutatea umană

De unde există atâta răutate şi violenţă în natura umană? Uitaţi-vă în jur şi îmi veţi da dreptate deplină. Am devenit extrem de violenţi şi lipsiţi de toleranţă faţă de semenii noştri. Cine a născut acest monstru numit violenţă şi ură dusă la extreme? Aş dori să am puterea să adun toţii exponenţii răutăţii şi cruzimii omeneşti de pe această planetă, să-i pun într-o capsulă cosmică şi să-i lansez spre abisuri spaţiale, să scap această minunată lume de flagelul violenţei. Imaginaţi-vă cum am trăi fără violenţă, fără sentimente de ură în lumea noastră. Ar fi ceva minunat. Da, aşa este, nu ne putem imagina natura umană fără răutatea în cele mai diverse moduri de exprimare, pentru că ea face parte din noi, din cele mai vechi timpuri când triburile primordiale se luptau pentru teritorii sau din alte motive. Deci să încercăm doar să visăm la asta, pentru că niciodată nu vom scăpa de urâţenia naturii umane, de violenţă. Trist este că epoca modernă va aduce umanitatea în pragul autodistrugerii. Suntem prea răi ca această planetă să ne mai ţină. Degeaba ne ducem la biserică şi ne rugăm, ca după aceea să lovim cu toporul în cap un seamăn al nostru. E doar un exemplu, dar din păcate trăim o eră a violenţei extreme, iar ea va sfârşi odată cu civilizaţia umană.

E bine de ştiut…

Ştiaţi că după primele 6 luni de zile de la cumpărare este necesar să se cureţe ecranul calculatorului pe dinăuntru? Multe persoane nu ştiu acest fapt şi nici cum ar trebui făcut, iar întreprinderile fabricante profită de această necunoaştere pentru a-şi mări vânzările. Un prieten m-a prevenit şi eu vreau să împart această informaţie cu voi. Pentru a curăţa ecranul pe dinăuntru, este suficient să urmăriţi materialul acesta foarte scurt dar edificator:
http://www.horness.com/tools/screenclean.swf

E bine sau nu ?

Sunt influenţabil, o ştiu şi am încercat să mă vindec, dar nu reuşesc. Până la urmă nici măcar nu ştiu dacă e bine sau rău să ţii cont de părerea celor din jur. Unii sunt binevoitori şi sinceri, îşi dau cu părerea despre cum cred ei că ar trebui să faci sau să gândeşti, dar e modul lor de a vedea lucrurile şi nu au mereu toate datele problemei. Dar sfatul deja şi-a croit drum către mintea mea şi începe să prindă rădăcini ...bun sau rău. Alţii sunt cârcotaşi, critică, dar nu dau şi soluţii, poate e mai bine pentru că nu au cu ce mă influenţa. Cel mai rău e cu cei duşmănoşii, care reuşesc să-mi picure otravă în ureche, ştiu că nu-mi vor binele dar tot îmi pasă, ştiu că greşesc ascultându-i dar tot mă supăr...offf ! Ăsta sunt eu... Ultima categorie sunt cei proşti, mi-o trântesc verde în faţă fără să realizeze că mă doare sau că mă pot ofusca, fie lor nu le pasă fie nu-şi dau seama, răul e deja făcut.
Nu poţi fi pe placul tuturor, asta mi-e clar, dar ar fi bine să încerc să-mi fiu măcar mie pe plac !!!!

P.S.
Nu aş vrea să se creadă că am făcut referire la sfaturile primite de la cei ce mă cunosc... persoanele de faţă se exclud

Prima întâlnire...apoi o viaţă!

În ziua de azi există o mare neîncredere în relaţiile dintre oameni. Noile relaţii trebuie să treacă probe de foc pentru a putea merge mai departe. Neîncrederea asta în oamenii de lângă noi este pe deplin justificată când ne uităm în jurul nostru câte nenorociri se întâmplă zi de zi. Totuşi nu trebuie să judecăm un om după o majoritate. Fiecare om este un individ, are o personalitate unică şi un comportament strict personal.
"Prevederea e mama înţelepciunii" este o vorbă înţeleaptă şi se aplică în viaţa noastră de zi cu zi. Să fim totuşi puţin curajoşi şi să spunem că uneori o prea mare prudenţă distruge din faşă orice început al unei relaţii. Părerea formată la prima întâlnire, este cea mai importantă. Asta nu înseamnă că la a doua întâlnire putem depăşi standardele pe care le-am avut la prima. Trebuie, când ne place cineva, să facem tot posibilul ca orice întâlnire sau trai de zi cu zi după ce lucrurile s-au clarificat între doi oameni, să fie ca în prima zi, când fluturaşii din stomac nu ne dădeau pace. Ştiu că e un lucru ideal, ca iubirea să reziste după ani şi ani, dar uneori trebuie să mai şi visăm şi să ne aducem aminte de prima întâlnire.
Ce este mai frumos decât să iubeşti cu adevărat sufletul pereche şi să-ţi doreşti fericirea lui alături de tine? Fericirea celui de lângă noi trebuie să fie o prioritate într-o relaţie, altfel acea relaţie va scârţâi sau mai rau, se va distruge. Ignoranţa la nevoile persoanei iubite erodează încet-încet relaţia. De aceea faceţi cadouri, nu neapărat valoroase, dar orice atenţie oferită iubitului sau iubitei contează.
Încrederea în persoana iubită dă şanse de reuşită într-o relaţie. Aşa noi simţim că ne putem bizui pe persoana respectivă şi simţim că este sprijinul nostru.

P.S.
Viaţa este o luptă continuuă şi trebuie să luptăm ca să răzbim...

România sinuciderilor

Am ajuns să ne sinucidem din disperare. Unde am ajuns oare? Unde ne-am dorit să ajungem şi ce am ajuns? Părerea mea e că nimic din lume nu merită sacrificiul suprem. O viaţă are fiecare şi nu trebuie să renunţăm la ea. Ce gândeşte oare un om care se sinucide? Eu spun că un moment de nebunie şi lipsa de luciditate te duce spre un asemenea gest. Un sinucigaş are un mod de gândire bolnav, care nu mai vede nimic decât sfârşitul pe care şi-l doreşte. De ce oare renunţăm la viaţă fără să întrebăm pe cei dragi, pe cei care ne iubesc dacă sunt de acord să murim? Lăsăm în urmă suferinţă, lipsa noastră distruge sufletele care ne-au iubit. La noi în România sinuciderile din disperare au ajuns la ordinea zilei. Nu ştiu parcă este o psihoză din care unii aleg să iasă doar prin gestul acesta extrem. Totul are cel puţin o rezolvare pe lume într-un fel sau altul. Trebuie să priveşti cu speranţă, deşi în condiţiile actuale e foarte dificil să faci asta...Speranţa nu trebuie să moară niciodată. Mamele noastre ne-au dat viaţă ca să o trăim, nu să o distrugem.
Viaţa asta nu este o vacanţă continuuă, e o luptă pentru existenţă prin care trecem. Unii născuţi cu noroc nu simt greutăţile vieţii, dar majoritatea se zbat în mocirla existenţei. Trăiţi-vă viaţa aşa cum este şi fiţi fericiţi că vă treziţi dimineaţa şi vedeţi albastrul cerului, trăiţi fiecare clipă din viaţă pentru că e unică.

P.S.
Pentru toate problemele vieţii există soluţii! Trebuie însă să căutam rezolvarea.