Unde ni-s patrioții tv-urilor de altădată?

Logică de salariat la televiziune (sponsorizată de reclamele Roșia Montană Gold Corporation): ”Partidele scot oamenii în stradă”. Doar că toate partidele sunt în favoarea începerii exploatărilor. USL-iștii, care pe vremea guvernului Ungureanu țipau ca din gură de șarpe că cianura dăunează grav mediului, au înaintat parlamentului, după ce au ajuns la putere, acel proiect netrebnic în favoarea RMGC.

În chestiunea exploatării aurului până și d-nii Ponta cu Băsescu sunt de aceeași parte a baricadei...

Îmi amintesc și acum cu nostalgie ardoarea revoluționară cu care combăteau, cu ceva vreme în urmă, comentatorii diferitelor televiziuni comerciale, chestiuni politice din care reieșea cât de patrioți, de trup și suflet, de foc și pară, de pâine și sare sunt ei, pentru cetățenii țărișoarei lor scumpe, și cât de ai Satanei sunt politicienii ce ignoră interesele națiunii.

Și iată-i, acum, când apărarea interesului național devine cu adevărat obligatorie pentru orice român, cum tac, cu gurițele lor revoluționare astupate patriotic de reclamele RMGC, acești mari patrioți din televiziunile României! O Românie pe care, nemaiputând respira de grijă-i, o apărau declarativ, până mai ieri, până la sacrificiu, cu prețul salariului propriu.

Vinovat, desigur, tot poporul se cheamă că este. Dacă nu ne-am mai uita la tv, nu s-ar mai face rating și, deci, tv-urile nu ar mai primi reclame. Nu suntem, chiar noi în culpă, pentru că ne căscăm urechile și ochii către gurițele dumnealor minunat sponsorizate?

Ce-ar fi dacă nu am mai face-o? Pun pariu că ar fi mult mai bine. Chiar și pentru salariații televiziunilor. Ca să nu mai vorbim de politicieni, ai căror copii ar fi puși, în sfârșit, la adăpost, de activitățile lor de părinți contra viitorului.

Care va să zică, iată dovada că la tv se face numai manipulare. Când vine vorba despre ceva cu adevărat incomensurabil de important, nu se face la televizor vorbire. Bine că se face despre cum să votezi și pe cine...

A voi, a dori, a putea

Prin referendum sau ordonanță de urgență, se pare că ai noștri câini comunitari, piețari, cei de pe lângă blocuri și gunoaie, maidanezi de mari orașe, acolo unde nici măcar nu mai sunt prea multe maidane (cu sau fără de dragoste) ci, doar gropi menajere sau șantiere de construcții, printre ale căror resturi, copacii au crescut zdravăn, iar copilandri își șterg mucii, căutând fier vechi, păpădii și alte plante de leac, se pare, așadar, că ale noastre potăi vor fi scurtate puțin de viață...

 Cred că marile restaurante din București cel puțin, au început deja să strângă ingrediente rafinate pentru meniuri insolite. Ateliere de marochinărie așteaptă pielicele de lichele canine, ca să croiască mănuși fine, pentru mânușițe de dame mic-burgheze și mâini puternice și curate ale domnilor de rasă pură, cu pedigree-ul inclus, evident, în conturi, la vedere sau ascunse, în lei sau valute forte. Din oasele patrupezilor răpuși de furia boborului (vorba lu* Nenea Iancu), se vor face cleiuri de consistență diferită, iar acestea vor închega (la un moment dat) rumegușul național, în blaturi de pal melaminat, cu dimensiunile standard de 280 x 210 x 1,8 cm.

De când am pășit în Europa, am uitat că mai suntem OAMENI și ne lăsăm ghidați de principiile, perimate și inumane, ale unor minți bolnave, cărora le-a turbat capetele.

La bună revedere, ham-ham!

Mărturisire

Am dăruit câte o bucățică din sufletul meu fiecărui om pe care l-am întâlnit, bucuria mi-a venit ascultând vorbe sincere și calde care mi-au fost adresate numai mie si am plâns pentru că m-au durut vorbele aruncate ca niște pietre în direcția mea.

Nu sunt cel mai bun, sau cel mai frumos, sau cel mai inteligent și nu am nevoie de nimeni să îmi certifice asta.

M-am lăsat influențat de păreri, de vorbe, de răutăți si am pierdut zâmbete,…dar nimeni, absolut nimeni nu m-a făcut să mă simt rușinat de mine, de ceea ce știu că ''sunt'' și ''pot'' să fiu, de ceea ce am și port în suflet. Nimeni nu a putut să îmi ia noblețea sufletească, dragostea, bucuria și seninătatea; mi-au furat nopți și lacrimi, dar nu m-au făcut să mă simt “mic”, pentru că nu sunt!

Goethe spunea:

“Suntem obișnuiți ca oamenii să-și bată joc de ceea ce nu înțeleg și să mârâie la ceea ce-i bun și frumos, care adesea le e nesuferit.”

Nu o să las pe nimeni, niciodată să mă facă să mă simt mic, doar pentru că nu e capabil să înțeleagă, sau să mă înțeleagă.

Activ

Ia să vedem : activismul şi activistul (în care nu cred). Păi, într-un singur cuvânt, propagandă sau în serviciul unei doctrine cu intenţia de a schimba ordinea socială, adică un experiment bine potenţat de un grup care bineînţeles vrea să controleze numărul de ţigări fumate în scopul și binelui personal (longeviv şi fără uz de asigurare de sănătate) şi care are la bază de obicei sloganul  ,,iubiţi-vă duşmanul ca pe aproape-le tău '' ba chiar mai mult .

Da, genii din ăştia cu idei spontane nu sunt pe toate drumurile şi săracul câine pavlovian îşi recapătă reflexul instinctual primar , adică îi pică ochelarii de cal.

Dacă citești toată părerologia politică de pe net, sau ai răbdare să stai cu ochii la televizor, îți dai seama că se repetă la nesfârșit experimentul lui Pavlov. Din perspectiva câinelui, Pavlov e dresat, fiindcă îi aduce de mâncare de fiecare dată când sună clopoțelul.

Plictisitor să tot ai grijă la reflexe şi să ignori instincte.

Prințul Charles al Marii Britanii e îndrăgostit Lulea de satul românesc şi îşi tot cumpără case dărăpănate prin nu ştiu ce fundaţie (adică tot ce nu îşi pierde valoarea e pământul, investiţie sigură chiar dacă piaţa imobiliară e manipulată după interesul ălora cu nas în proiecţii future) şi activiştii se muncesc să ne convingă că ne face un serviciu  (ăla cu brănduirea) şi că omul vine la relaxare.

Romantic prinț , ţinând cont că, Casa regală e ceva mai mult decât un miliard de euro.

Şi cum iubirea e întotdeauna cu ce dai şi ce primeşti, tare aş vrea să știu ce dă României (economic vorbind), un prinț îndrăgostit.

Depeche Mode

Hai să vă mai povestesc una alta, nu de altceva, dar n-am mai făcut-o de ceva vreme.
A nu știu câta oară m-am rătăcit de mine și iar mă întreb dacă asta-i o formă de vulnerabilitate în universul meu. Nu cumva dezvolt o alergie la sensibilitate? Ce-i de făcut ?

Băi nene, animal mai prost decât entuziastul de concerte nu există pe lume, nici măcar pescarul nu se compară cu dobitocul ăsta. O creatură lipsită de imaginație și cultură muzicală, de obicei trecut puțin de 30 de ani, această creatură funcționează după un algoritm simplu dar eficient.

Află că un artist relativ cunoscut, gen Depeche Mode vine în România, se excită brusc, numele îi sună cunoscut. Parcă cânta el ceva cu "Reach out and touch faith" auzea el pe MTV în tinerețe și în baruri, nu ține minte clar altceva despre formație. După aia caută pe google "Depeche mode greitest hits" ca mai apoi să caute pe youtube melodiile, care îi sună relativ cunoscute, după ce le ascultă pe primele 3 din listă, decide că are cultură muzicală, că tot timpul Depeche Mode a fost formația tinereții lui și se excită și mai tare, deși dacă, cu o oră înainte îl puneai să-ți spună 3 melodii ale formație se uita tâmp la tine.

După aia inevitabil se va excita la toată lumea cum o să se ducă la concert, își invită prietenii, dă judecăți de valoare în baruri și pe rețelele de socializare despre formație, rock și muzică la modul general, dă de alți entuziaști de concerte, se excită împreună, sa decis. Toată lumea bună se duce la Depeche Mode, dacă nu te duci ești cocalar și nu știi ce-i frumos, n-ai cum să nu te duci, toți corporatiștii care cred că înțeleg muzica mondială o să fie acolo!

Vine și ziua cea mare, când se duc la concert, apoi se laudă la toată lumea cât de tare a fost, cel mai tare concert din viața lor. Ce bucurie pentru ei, fani adevărați că a venit Depeche Mode în România. Că au apucat să-i vadă, ce cultură muzicală pe capul lor. Șase luni mai târziu au uitat complet de Depeche Mode, din căști răsună iar Rihanna și Connect-R. Complet accidental află că alt artist relativ cunoscut vine în țară, gen Sting, se excită brusc, ăsta nu era ăla de pe MTV cu "I'm an alien, i'm a legal alien" ? Și se repetă ciclul.

Post

Abia aştept Postul Paştelui (începe luni). Ştiu, habotnicii vor cocoţa ochii-n tavan, exasperaţi de blasfemia asta, se vor ruga la Domnul să mă ierte, că nu ştiu ce scriu. Sau mă vor bate măr, după caz. Sunt credincios, dar asta nu mă opreşte să mă enervez când văd în ce fel... pardon, în ce hal ţin unii post.

Anul trecut, am asistat la o scenă în Centrul Vechi al Bucureştilor, la o – evident – terasă la care am ieșit cu cel mic și soția. O distinsă şi frumoasă proastă îi mieuna chelnerului că ar dori să consume ceva de post. El, amabil, cu un ochi în carneţel şi cu unul la ţâţa ei scăpată temporar din căpăstrul bluzei, i-a recomandat o salată de murături asortate. Ea s-a arătat jignită, ca şi cum i-ar fi propus sex în trei. ”Altceva mai bun n-aveţi?” – l-a anchetat ea, în timp ce fuma o mahoarcă şi slobozea pe nas un fum puțin mai negru decât atunci când n-aveam papă. ”Nu avem, din păcate, dar mă pot interesa la bucătar. Până atunci, vă pot aduce totuşi o sălăţică”. Am observat că ospătarii vorbesc în diminutive, spun ciorbiţă, fripturică, brânzică. De câte ori îi aud, simt că am baveţică la gât.

Treacă de la ea, a poruncit o salată, până la urmă, iar după ce ăla a făcut stânga-mprejur, ca să-i aducă gogonelele, ea le-a lătrat suratelor ei de la masă, la fel de pioase ca ea: ”Ai văzut, fată, ce tâmpit era?”. Că nu ştiu de ce, în secta piţipoancelor, indiferent câte sunt în grup, vocativul lor e la singular: fată. E un substantiv colectiv, ca ”zahăr”. Nu poţi să zici ”zahări”. Adică poţi, dacă eşti chinez aclimatizat în România.

Când mă pregăteam s-o iert creştineşte, o aud iar: ”Auzi, fată, dar uleiul e de post? Că proştii ăştia precis pun ulei în salată!”. M-am închinat că n-a zis ”ăştia pune”. Uite-aşa ajungi să te închini pentru toate prostiile şi, mai ales, pentru toţi proştii. Una dintre ele, mai deşteaptă (probabil luase totuşi bacul) i-a spus că nu pun ulei, că oliviera e pe masă şi îţi pui tu cât te taie capul şi burta.

Când i-a venit salata, a considerat că trebuie să spună o rugăciune înainte de crăpelniţă, cum a văzut ea în filme. A dus degetele în coc, apoi pe buricul gol, apoi pe siliconul drept, apoi pe siliconul stâng, a mormăit ceva acolo, după care şi-a continuat predica: ”Fată, l-aş omorî pă Bebe, e un dobitoc, băga-l-aş în biiiip!-ul mă-sii şi vedea-l-aş biiiiip!”.

P.S.

Să mai țin post ???

Habemus...

Uitându-mă la fețele siderate ale credincioșilor la alegerea noului papă am înțeles ce multă nevoie are omenirea de un Dumnezeu reprezentat. Nu mă încălzește și nici nu mă răcește acest spectacol, nu mă îmbogățește și nici nu mă sărăcește mai mult decât sunt. Îmi umple însă sufletul de amărăciune să constat că oamenii devin dependenți de un anumit crez, se agață de el și perpetuează în ignoranța lor silnicia și falsitatea. Puțini dintre aceia care cred în ceva se simt bine în pielea lor, restul cerșesc îndurare de la propriile gânduri, propriile credințe, sperând într-o iertare care nu poate venii decât din propriul comportament.

P.S.

Habemus papam.., este dacă vrem răspunsul ieftin la întrebarea: Unde ne este Dumnezeu?

Creativitate şi Bach

Mă simt cam necreativ în ultima vreme. Iar prin "necreativ" se înţelege că sunt convins că am o conopidă în loc de creier. 

Pentru  că eu sunt om de acţiune, mă gândesc să fac ceva în privinţa asta. Şi ce altceva pot să fac decât să caut pe google soluţia la problema mea?   Ei şi dau eu peste o mulţime de sfaturi, care de care mai... creative. Numitorul lor comun e însă Bach. Ascultă Bach şi toată imaginaţia ţi se va revitaliza ca prin minune.

Dacă nu-i aşa, înseamnă că ai o mică problemă cu creieraşul.

Dacă ei sunt aşa convinşi, cum să nu încerc? Şi mă pun pe ascultat Bach… Rezultatul? O durere teribilă de cap şi o senzaţie de enervare cum rar mi se întâmplă. 

Durerea mi-o trece, mi-or trece şi nervii, dar eu ce fac? Mă duc la doctorul de familie sau direct la ăla de operează pe creiere?

P.S.

A nu se înţelege că nu-mi place o parte din muzica lui cea duios mângâietoare de urechi. Doar efectul muzicii e un pic... ciudat. 

Argument

Acest text nu e o odă închinată iubirii infinite, jumătăților care se caută prin Univers, sau altor fantasme. Vin cu argumentări la postarea anterioară. Cine caută siropoșenii, să treacă mai departe. Intenția mea este sa vă resetez mindset-ul în materie de Ziua îndrăgostiților si nu numai. Așadar nu trebuia să încercați să așteptați ceva de Valetine's day! Nu trebuia să presupuneți că vom veni cu flori, cu ciocolată sau jacuzzi. Nu trebuia să vă cheltuiți excesiv banii pe la coafor și manichiură, pentru ca să observe EL cât de mult vă pasă. Nu trebuia să vă îmbrăcați strident și să vă machiați fără măsura. El e convins că ești frumoasă exact așa cum ești. În plus, o atitudine ca aceasta vă poate salva de niște frustrări de care veți scăpa mai greu decât vă imaginați.

E bine să știți că pe mulți nu-i interesează Valentine's day. Pentru proști, e doar o zi în care sexul e mai scump.  Nu am pretenția să înțelegeți asta. Și poate nici nu trebuie. Noi bărbații care gândim cu capul dintre umeri nu cu cel dintre picioare funcționăm altfel. Acceptați-ne așa cum suntem. Așa ne-ați găsit, așa să ne păstrați, pentru că va plăcut. Iar dacă tot vreți să marcați momentul, puteți să încercați să ne surprindeți cu o cină romantică gătită de voi, cu faptul că vreți să vă uitați împreună cu noi la meci, sau pur și simplu cumpărați-ne o bere. Ziua îndrăgostiților e în fiecare zi!!!!

Hai, la munca!

Sfantul Valentin sau Dragobete?

Personal prefer "Dragobete", pentru simplul fapt că sunt român și nu sunt de acord cu împrumutarea unor tradiții de la alte popoare, când avem tradiții ce datează de milenii.

Consider ziua de Sfântul Valentin o zi de nume pentru cei ce îi poartă numele și atât!

Cei care cred că dragostea e doar de Sfântul Valentin din partea mea să fie sănătoși. Persoanele reale se iubesc tot anul și în fiecare zi și nu au nevoie de o zi specială.

Ca și abnegația cu "azi e ziua sărutului în club, sărutați pe oricine" zău? Le-ați făcut analizele la intrare? Prevăd o epidemie de herpes, hepatită și gonoree.

Mi se pare normal ca oamenii să se iubească în mod natural. Mă întreb, se iubește doar o dată pe an? adică pe 14 februarie? Dacă și Dumnezeu ar trimite soarele doar într-o zi a anului?

Să fiți iubiți și să iubiți în fiecare zi mai mult decât ieri...

Mănânci, crăpi !!!

Nimic nu mişcă în ţara asta fără acest guru al halelii, acest ayatollah al ciorbei de urzică, nenea ăsta cu nume imposibil, Mencinicopschi. Vreţi să ştiţi cum să vă hrăniţi? Întrebaţi-l pe M. El şi numai el deţine secretul. Mai încearcă unii să se bage în treabă, nelipsiţii cercetători britanici şi americani, care găsesc mereu chestii revoluţionare. Ba că e bună cafeaua, ba că nu e, ba că să bem bere, ba că mai bine zeamă de alge. Nişte amatori. Noi îl avem pe Mencinicopschi! Ei, să vedem.

Carne? Nu, că orbeşti. Lactate? Nu, că te tâmpeşti. Dulciuri? Nu, că te loveşte damblaua. Mezeluri? Ce, eşti nebun? Hm, dar nici plantele nu-s în regulă, că sunt modificate genetic. Şi mai au şi nitriţi. Peştele are mercur, păsările au gripă, vaca e cam nebună, iar porcul e prea porc. Ouă? Nu, că sunt găinile melancolice. A, şi apa de la robinet e cam naşpa, că-i contaminată. Hrana ideală ar fi, după Mencinicopschi, friptura de vânat, merele pădureţe şi apa de izvor. Că aşa mâncau strămoşii noştri. Treaba e că şi vânatul a prins gustul hranei din conservă. Adică, din containerele de gunoi. Mere pădureţe nu prea găsim, rămâne doar apa de izvor. În nici un caz îmbuteliată, plasticul e cancerigen!

Mor să ştiu ce mănâncă nea Mencinicopschi. Eu cred că are în spatele casei o mică fermă, cu găini fericite şi legume îngrăşate cu rahat natur. Sau, bagă în el salamuri şi fast-food-uri şi râde cu gura plină de cei care îl ascultă. Mai dau pe net, că sunt nelămurit rău. Mâncaţi bio, ne îndeamnă alţii. Şi folosiţi doar vase de lemn şi de lut. Să nu vă pună naiba să băgaţi mâncarea în oale de metal sau de sticlă, că ăia sînteţi. Prăjeală? Ferească sfântul. Fierbere? Stricaţi vitaminele. Sare? Zahăr? Niciodată.

Atunci ce? Notaţi: seminţe de susan, sucuri de aloe vera, muguri de plop, fiertură de ovăz, ciuperci shittake (nu mă întrebaţi), lapte de soia, unt de migdale, germeni de fasole, suc de pătrunjel. Aha! Dar o slană afumată de Târgu Secuiesc, cu telemea de Sibiu, pită de Hălchiu, ceapă de Făgăraş, usturoi de Copălău şi-un păhăruţ de vinars de la Brad, am voie? Nu? La naiba! Nu cred că mai apuc suta!

Zâmbind enigmatic, în drumul spre balamuc

După ce a băgat sute de mii de euro în buzunarul lui Dan Diaconescu, în cele 360 de episoade difuzate la OTV, dispăruta Elodia Ghinescu a fost lăsată să tragă o gură de aer, acolo unde şi-o duce încă zilele sau acolo unde i-or putrezi oasele. Aşezată în dosarul celor 1.300 de persoane declarate dispărute, Elodia a devenit lider al acestui ceaslov prăfuit, pentru că între filele “Dosarului persoanelor declarate dispărute pe teritoriul României” zac uitaţi unii care ar fi putut fi acum străbunici chiar dacă, la data dispariţiei, erau preşcolari.
Din momentul în care soţul său, Cristian Cioacă, a declarat dispariţia (30 august 2007) au trecut mai bine de cinci ani. În tot acest timp, anchetatorii nu au găsit “probe elocvente, care să pună sub acuzare” pe bărbatul Elodiei. Cele câteva pete de sânge găsite în apartament nu erau determinante măcar pentru declararea decesului Elodiei Ghinescu, câtă vreme lipseau probele principale acestui demers: cadavrul şi arma crimei. Părinţii Elodiei au depus şi ei o plângere penală, simultan cu ieşirile repetate la rampă ale anchetatorilor, care au ţinut să repete de fiecare dată că examinarea noilor probe existente reprezintă o operaţiune de durată. În tot acest timp, Cristian Cioacă a fost citat la Poliţie (unde lucra) şi la Parchet de 180 de ori, audierile şi declaraţiile însumând peste 500 de ore. Fără rezultat, însă.
Dar, deodată, la începutul acestui an, soţul Elodiei a fost pus sub acuzare pentru “crimă şi profanare a cadavrului”. Fără să existe cadavrul. Fireşte, probele suplimentare, găsite de anchetatori (după cinci ani şi jumătate) pe o sticlă de parfum şi pe tocul pistolului deţinut de fostul poliţist, ar arunca îndoieli asupra nevinovăţiei acestuia.
Publicul îşi pune totuşi întrebări vizavi de exactitatea datelor din raportul prezentat de anchetatori instanţei. Raportul menţionează că “Cristian Cioacă şi-a ucis soţia cu repetate lovituri de cuţit, în noaptea de 29 spre 30 august 2007”. Deci, să fim bine înţeleşi: nu dimineaţa, nu seara, nu în amiaza zilei de 29, ci exact în noaptea dispariţiei. Totodată, anchetatorii vin cu amănunte demne de a fi preluate de pe memoria unei camere video: “După ce a ucis-o, autorul a transportat cadavrul în cada băii, unde l-a secţionat în mai multe bucăţi. După aceea, l-a introdus într-o geantă de voiaj (?!?!?! n.a.), cu care a transportat-o într-o pădure din Municipiul Braşov, unde a îngropat-o.” Nu se ştie în ce pădure, nu a fost descoperit cadavrul, dar se ştie cum a transportat, luându-se de bună opinia hotărâtă a mamei dispărutei, care a declarat în faţa instanţei că “a dus-o în valiza aia maro a lu’ Elodia”.
Tot mai mulţi dintre jurnalişti analizează acum zâmbetul pe care îl afişează Cristian Cioacă, la sosirea în sala de judecată, încătuşat; unii îl consideră “zâmbet misterios”, alţii “zâmbet de uşurare”. Personal îndrăznesc să afirm, cu convingere şi fără rezerve, că rânjetul fostului soţ al Elodiei este unul tâmp. Chiar de a ucis-o sau nu pe nevastă-sa, derularea “anchetei” acestei dispariţii nu îl poate trimite pe învinuit decât la balamuc. Afecţiunea psihică ce l-a îmbrăţişat pe Cioacă ţine al naibii de mult de măsura în care acesta este vinovat. Există, conform specialiştilor în drept şi sociologie, posibilitatea ca Elodia Ghinescu să-şi fi luat câmpii, după bătăile pe care i le administra bărbat-su, trăind acum în vreun colţ al lumii. În acest caz, toate surorile mari ale psihiatriei clinice (paranoia, schizofrenia, demenţa şi delirul) vor veghea asupra lui Cristian Cioacă, până va pune mâinile pe piept, schimbând celula închisorii de maximă siguranţă cu camera de supraveghere a unui ospiciu.

Zero TV

Până și umbra s-a plictisit să mă urmeze. Și-a tras concediu fără plată și-a emigrat în Algeria, rugându-se în gând să fie luată ostatică. Ducă-se!
Să presupunem că aș putea lăsa în urmă curiozitatea copilului de grădiniță care întreabă ceva doar pentru ai înnebuni pe adulți. Mai putem presupune că nu sunt invidios pe surzi. Când nu vor să audă, închid ochii. Mda!
Și îi închid, strâns, dar tot mă frământă... Gândul mă înnebunește. Paralizant!
Orice am încercat să fac zilele astea, fu fără rost, inodor, casabil și neterminat. Nici mațele n-au îndrăznit să-mi ghiorăie. Doar mintea mi se tot frământă, ca o fabrică de pâine falimentară. Liniște!
De ce? Întrebări vetuste mă amețesc și îmi fixează privirea de un perete. Gol!
De ce, Doamne tu cu puterile tale lași să se întâmple asta?
Și niciun arhanghel nu-i trimis cu vești, lăsat fiind să descopăr singur marile răspunsuri.

Cum, mă, să închidă ăștia otv-ul?

An nou - un nou început ?

Un nou început? Cum vine asta? Este ca atunci când se termină o carte și începe alta? Ce am terminat la 31 decembrie? Am pus punct la toate? De ce să luăm totul de la început? De ce să nu continuăm "continuarea"? Dacă în ultima clipă a anului trecut s-a născut o speranță? Să o omarâm în prima secundă a anului care a început? De ce?

Cred că nu e nevoie să o luăm mereu de la început! Trebuie să mergem cu îndrăzneală în continuare, dar în creștere continuă: să crească bucuria, optimismul, pacea și liniștea în suflet, succesul și realizările! Pentru că ele au fost și în anul care a trecut! Iar ceea ce nu ne-a plăcut nu trebuie să fie îngropat într-un cimitir al neîmplinirilor și lăsat undeva precum un mormânt părăsit! Deci, să continuăm!

Cronica revelionului bucureștean

REVELION 2013 sau ÎNDOBITOCIREA MERGE ÎNAINTE. Din apelurile televiziunilor a lipsit doar fraza ”VENIȚI ÎN PIAȚA CONSTITUȚIEI ȘI TRAGEȚI-VĂ UN GLONȚ ÎN CAP!”
Noaptea de Revelion 2013. La orele 22.00, pe toate programele de televiziune din România crainicii și crainicele au început să apeleze oamenii să iasă pe străzi și să se strângă în piețe în cinstea ”marelui eveniment”.
Pe România TV ambii prezentatori ieșiseră în platou și se întrebau unul pe altul cu îngrijorare: ”Oare ne vom ridica și noi, românii, la nivelul locuitorilor celorlalte țări civilizate? Vom ieși pe străzi și noi cu toții? Vom celebra și noi revelionul în stradă ca și ceilalți oameni din țările avansate?”
După care, reunindu-și forțele, cei doi începeau să strige din nou la unison către telespectatori: ”Veniți în Piața Constituției! Bucureștenii au sosit deja aici având la ei ceai, bidoane de vin fiert, este distracție mare, vor veni și niște circari să se cațere pe zidurile clădirilor! Veniți! Veniți! Veți auzi concerte ale unor trupe muzicale, veți vedea lucruri interesante”.
Pe Realitatea TV aceleași apeluri, plus o lozincă mare care traversa tot ecranul pe banda de jos: ”Distracție cât Casa Poporului!”. Două prezentatoare vopsite blond platinat, se bâțâiau lângă un brad pipernicit în care licăreau câteva becuri și strigau ceva cam în genul: ”Veniți în Piața Constituției! Veți vedea ceva nemaipomenit! Dăm legătura cu Piața Constituției! Iată că sunt copii și mulți adulți care se pregătesc să întâmpine Revelionul în Piața Constituției! Veniți, veniți! Nu pierdeți ocazia, iată facem legătura în direct cu Piața Constituției!”
În Piața Constituției peste șaptezeci de mii de bucureșteni stând ca peștii în năvod, lipiți unul de altul, gâfâind, cu priviri fixe, sticloase, priveau cu gâturile întinse ca hipnotizați, către scena imensă pe care se afla o orchestră în care niște inși zdrăngăneau la niște tobe. Un grăsan nebărbierit, cu o barbă țepoasă în care cu greu l-am recunoscut pe Horia Brenciu, fugea de la un capăt la altul al scenei sărind din când în când într-un picior și strigând din adâncul bojogilor în microfonul pe care-l ținea în dreptul gurii: ”Ceeeooooo!…Meooo!….Ceheheoooo!…”
Și șaptezeci de mii de bucureșteni (mulți oameni respectabili, cu părul cărunt) îi răspundeau răcnind la unison: ”Beheheeooo!…Beheheeeooo!”
Iar Horia Brenciu continua să alerge și să sară într-un picior pe scenă și să strige lungind cuvintele aiurea: ”Avem nevoieeee de vocileeeee dumneavoastrăăăăă! Strigați după mine! Ceeeoooo!… Heoooo!…Ceheeeeooo!..”
Și zecile de mii de bucureșteni răcneau: ”Beheheeeooo!..Beheheoooo!.”
”Ieșiți pe străzi ca să vă petreceți Revelionul afară, sub cerul liber! Nu pierdeți ocazia!” îndemnau febrile toate televiziunile.
Zeci de reporteri de televiziune postați și pitiți prin toate cotloanele Bucureștiului și zeci de crainici de televiziune mimând entuziasmul chemau lumea să iasă afară din locuințe. Mesajul era: ”Ieșiți din case! Părăsiți-vă locuințele și ieșiți pe străzi! Veniți în piețele Capitalei! Acum!”
Nimeni nu știa de ce trebuia să-și părăsească la ora aceea casa, dar oamenii ieșeau din case, părăseau blocurile și o apucau aiurea pe străzi ca niște mulțimi pornite în bejenie.
Pe cele trei posturi tv ANTENA, crainicii și știristele rânjind cu gura până la urechi arătau imagini din piețe și de pe străzi și turuiau ca mitralierele aceleași cuvinte care se repetau obsesiv: ”fericire, bucurie, cantec, jocuri, spectacol, vedete, plăcere, nemaipomenit, distracție”.
Adică se inducea în subconștientul telespectatorilor că fericirea, distracția și bucuria nu se găseau în casa ta, în sufrageria luminată și călduroasă, lângă masa de Revelion și lângă familia ta ci afară, în bezna și frigul nopții, pe stradă, între străini. Poate chiar în canalele Bucureștiului. Probabil că bucureștenii s-ar fi băgat cu toții prin canalele Capitalei dacă reporterii de televiziune ar fi strigat: ”Veniți să vă petreceți Revelionul în canalele Bucureștiului, alături de aurolaci, drogați și cerșetori! Este o fericire nemaipomenită să faci Revelionul într-un canal, e cool, vă asigurăm! Ceva măreț!”
În Parcul IOR, pe o scenă uriașă, se bâțâia dând din cap și agitându-se un individ jegos, nespălat, cu fes pe cap. Vorbea repede celor patruzeci de mii de bucureșteni într-un microfon pe care-l ținea în dreptul gurii, rostind cuvintele grăbit, de parcă ar fi ținut un discurs rapid la o adunare în scopuri caritabile: ”Să ne iubim… și să călătorim… și să mă întâlnesc cu prietenii mei…hopa…și să beau cu ei! … Sunt sătul de patul meu de-acasă…Și cearșafurile nu mai îmi zâmbesc…casa mea nu mai îmi place…” etc.
Cuvintele purtătorului de fes se distingeau greu, curgeau repede, unul după altul, n-aveau nici un sens și abia într-un târziu am înțeles că diareea aceea verbală era un ”cântec” și că individul de fapt ”cânta”. Iar cei patruzeci de mii de bucureșteni adunați pe lângă scenă în Parcul IOR, înghesuiți unul în altul, îl priveau cu ochii ficși și sticloși și cu priviri rătăcite. Unii dintre ei erau îmbrăcați sumar, de parcă tocmai atunci îi ridicase Securitatea din paturi și-i adusese cu forța acolo. Oamenii nu se bucurau și nu păreau entuziasmați. Păreau pur și simplu hipnotizați. Privindu-i, am avut pentru o clipă impresia că dacă în acele momente televiziunile ar fi strigat: ”Cei care aveți arme, luați-vă armele și veniți în Piața Constituției și trageti-vă un glonț în cap” ar fi existat fără îndoială bucureșteni care și-ar fi luat armele și ar fi plecat spre Piața Constituției. Din fericire fraza asta a lipsit din apelurile televiziunilor.
Apoi pe scena din Parcul IOR, a apărut un malac. Avea trase pe sub ochi dungi negre, ca indienii piei roșii din tribul cherokee. Pe cap purta un joben englezesc uriaș, bălțat cu roșu și cu verde. Lângă el sta o individă cu aspect funebru, îmbrăcată în negru și deodată au început să strige amândoi cu voci isterice către cei patruzeci de mii de bucureșteni adunați în Parcul IOR:
-Toată lumea mâinile sus! Ridicați toată lumea mâinile în sus! Curaj! Suntem un popor curajos! Hai România, ridică mâinile sus! Mâinile sus, România!
Fraza m-a șocat, dar spre marea mea uimire mulțimea celor patruzeci de mii adunați în Parcul IOR a ridicat încet mâinile în sus, la fel ca nemții la Stalingrad când s-au predat rușilor. Femeia în negru a exclamat stisfăcută:
-Foarte bine! Bravo, România! Acum vreau să vă aud cum strănutați!…Toți românii să strănute! Un, doi, trei! Șiiii! Strănutați!
Și patruzeci de mii de bucureșteni adunați în piață au pufnit zgomotos:
-Hapciu!
-Bravo! a exclamat femeia în negru. Ați arătat lumii că sunteți români și că sunteți un popor unit! Încă o dată! Să vă aud din nou strănutând! Acum!
-Hapciu! a repetat mulțimea!
Mărturisesc că am rămas contrariat. Și m-am gândit că toate astea trebuie să aibă un rost, o explicație logică, dar nu-mi dădeam seama care era acea logică.
O clipă mi-a trecut prin minte că poate greșesc eu, poate sunt eu învechit, poate nu-mi dau eu seama că lumea s-a schimbat și că așa e ”modern și cool”. Am încercat să-mi spun că și prin alte capitale ale lumii se întâmplă la fel. Dar nici acolo (văzusem asta cu ochii mei de atâtea ori) adevărata lume bună și oamenii decenți nu vagabondează pe străzi în toiul nopții de Revelion, acolo ies în noaptea de Revelion doar tineri dornici de aventură. Însă ceea ce vedeam aici în București ținea mai degrabă de sfera absurdului și a grotescului. Aici ieșise parcă pe străzi toată populația Bucureștiului, inclusiv moșnegii și handicapații.
Priveam la televizor la sutele de mii de bucureșteni ieșiți din casele lor în frigul nopții (unii dintre ei aproape în izmene). Erau sute de mii de bucureșteni. Plecaseră toți de lângă masa de Revelion ca să tremure afară în frig cu copii în brațe în gerul nopții, holbându-se la Horia Brenciu care sărea pe scenă și făcea tumbe.
În urmă cu doi ani, când li se tăiaseră pensiile și salariile, nu se adunaseră nici măcar treizeci de bucureșteni pentru a protesta în Piața Universității împotriva lui Boc și a lui Băsescu. Acum erau pe străzi și în piețele din Capitală peste o jumătate de milion de bucureșteni și se holbau la Horia Brenciu și la alți vreo doi sau trei ca el care săreau pe câteva scene.
Nici un handicapat bucureștean nu ieșise pe stradă să protesteze la auzul că președintele Băsescu i-a tăiat ajutoarele sociale și dreptul la medicamente compensate. Acum erau sute de handicapați pe scaunele lor cu rotile în Piața Constituției și în parcul IOR. Stăteau în cărucioarele de invalizi, holbându-se la sclipiciurile și jocurile de lumini.
La celebra sărbătoare anuală a cărții Bookfest abia dacă veniseră vreo douăzeci de mii de bucureșteni și dintre aceștia numai vreo două mii cumpăraseră o carte. Acum, în noaptea de Revelion ieșiseră din case o jumătate de milion și tremurau în frig și-n noapte ca să-i vadă pe Brenciu și pe cățărătorii pe ziduri.
”Ridicați mâinile și aplaudați!” răcnea de pe scena din parcul de la IOR malacul mânjit pe sub ochi cu dungi negre, ca pieile roșii cherockee și purtând joben englezesc. Și patruzeci de mii de bucureșteni ridicau mâinile și aplaudau. În mod normal cei de pe scenă ar fi trebuit să continue cu noi ordine de genul: ”Acum târâți-vă pe jos în patru labe!” sau ”Toți cei care ați venit aici dați-vă jos pantalonii și pupați-vă-n dos unul pe altul!”. Sunt sigur că patruzeci de mii de bucureșteni ar fi început să meargă de-a bușilea sau și-ar fi dat jos pantalonii.
Cu toate acestea malacul s-a oprit. Nu a mai strigat la cei prezenți să se târâie pe jos în patru labe. Poate că anul viitor o va face și sutele de mii de bucureșteni vor întâmpina noul an 2014 mergând de-a bușilea prin piețe. Deocamdată nu suntem încă destul de tembeli pentru asta. Îndobitocirea trebuie să continue. Ea trebuie să fie atât de profundă încât să dea țării noastre cretini perfecți, idioți desăvârșiți. Mulțimile trebuie să devină atât de becisnice și stupide încât o sută de ani de aici încolo să nu mai îndrăznească nici un român să gândească sau să vorbească liber ori să nu execute orbește tot ce i se strigă cu voce poruncitoare de la un microfon, indiferent care ar fi acel microfon și indiferent unde s-ar găsi el: în țară sau în străinătate.
Îndobitocirea trebuie să fie una completă, totală și ea nu trebuie să dureze doar patruzeci de ani, cât a durat îndobitocirea comunistă a lui Dej și a lui Ceaușescu ci patru veacuri! Adică exact cât a durat înrobirea otomană.

La mulți ani, români!

Numai popă să nu fi

Vai ție, păcătoaso! Care umbli în fuste scurte de ți se văd toate cele de taină. Nu ne mai duce pe noi în ispită cu apartamentul tău de vizavi de biserică, așa că mai trage jaluzelele când faci baie, că nu mai pot să-l dau jos pe paracliser din clopotniță. Ai băgat focurile iadului in toți enoriașii, care nu mai vin la biserică să mă vadă precum slujbesc, ci să te vadă pe tine... precum te apleci să bați mătănii. Până și eu, om al bisericii, pre când citeam oamenilor mei despre facerea lumii, cu ochii la… , aia la…, la născătoare, am sărit 3 pagini de am ajuns la arca lui Noe, de a ieșit cam așa: ”După ce Dumnezeu l-a făcut pe Adam, apoi a făcut-o și pe Eva, apoi a smolit-o pe dinăuntru și pe dinafară și i-a dat drumu’ pe ape“. De necaz și rușine m-am ascuns în altar și-am băut tot vinul de împărtășanie. E drept fata moșului că moda cere să ți se vadă fizionomia, dar la tine, fata moșului, sa vede toată anatomia. Amin! Doamne iartă-mă de păcate ..dar nu rezist.                  

P.S.

Fă ce spune popa, nu ce face popa!

REVOLTĂ..!!!!!!!!!!!

Mă uit în jur, în viața reală, pe net, în cea virtuală pe majoritatea site-urilor și nu înțeleg un lucru! Toată lumea e pusă pe judecata celorlalți! Cum se află în spatele unui monitor și au dreptul la libera exprimare, gata, sunt cei mai mari judecători !! Care mai de care se crede mai interesant, mai important, dându-și cu părerea că acela e prost, că aia e urâtă… Opriți-vă măi oameni buni. Cine naiba vă credeți? Uitați-vă în curtea voastră prima oară înainte să judecați. Sau sunteți perfecți? Nu mai fiți atât de răutăcioși unii cu alții că nu sunteți mai interesanți deloc, și în plus sunteți penibili. Toată lumea judecă ,dar nu se uită la el!! 
V-ați pus vreodată întrebarea că lucrurile în care credeți voi, adevărurile alea absolute pentru care sunteți în stare să sfâșiați pe cineva, ar fi GREȘITE? Că pot fi doar niște puncte de vedere, irelevante?? 
Opriți-vă oameni, că nu sunteți cu nimic mai buni decât cel pe care-l judecați și îl batjocoriți. Poate ambalajul vă este mai bun, deși ar putea fi expirat, însă tot atâtea E-uri aveți și voi ca și restul!!!

Nu ne petrecem timpul cu cei dragi, ci lângă ei

Dacă îţi spune cineva că îşi petrece timpul liber cu cei dragi, trebuie să ştii că se referă la televizor, la calculator şi la pat. Cam asta înseamnă pentru noi venitul acasă. Este adevărat că de obicei sunt şi cei dragi pe lângă noi. Dar nu ne petrecem timpul cu ei, ci uitându-ne la televizor, jucându-ne la calculator sau dormind lângă ei. Aici apare confuzia. Nu facem toate acestea cu cei dragi, ci lângă ei.
Nu aţi observat că atunci când venim acasă facem tot posibilul să păstrăm distanţa faţă de cei dragi şi să evităm orice activitate care ne-ar apropia, care ne-ar face să ne cunoaştem mai bine? Dăm răspunsuri cât mai scurte când suntem întrebaţi (eventual chiar răstite sau deranjate), vorbim doar atunci când avem nevoie de ceva (ceva ce nu găsim, ce nu avem chef să facem sau să ne refulăm problemele strânse peste zi), ne uităm extrem de rar în ochii celuilalt, încercăm să ne facem datoria (făcut piaţă sau mâncare, avut grijă de copii etc.).
În rest ne retragem în turnul nostru de fildeş şi nu vrem să comunicăm. Nu vrem să ne apropiem, ci doar să ne suportăm. Asta deşi la început ne plăcea să facem lucruri împreună şi să vorbim despre orice. Ba chiar credeam că noi nu vom ajunge niciodată doi străini care se îngăduie cine ştie din ce motiv. Ne plăcea să facem ceea ce îi plăcea celuilalt, să-i facem surprize, să nu fim monotoni. Apoi, fără să ştim când şi cum, ne-am transformat în cuburi de gheaţă. De obicei dăm vina pe problemele zilnice care ne apasă şi ne ocupă tot timpul. Însă ştim foarte bine că nu există nu pot, ci doar nu vreau. Cred că ne este mai comod aşa. Poate pentru că, deşi susţinem că urâm banalul şi clişeele, de fapt tindem continuu spre ele pentru că nu ne solicită prea tare mintea şi sufletul.

Plimbare

Tocuri, teniși, pânză, mătase și bumbac mult pe stradă. Role, porumbei, tramvaie, copii, perechi de mâini strângându-se, poale de rochii umflate de vânt, băncuțe de lemn, copii care aleargă după porumbei și râd, mama lor care stă cu ziarul în mână și cu unghiile albastre dând paginile mai departe, țipetele ei stridente când își apostrofează copiii și eu, uitându-mă la o fântână arteziană, amintindu-mi pasaje din copilăria mea, când și eu alergam după porumbei, cu pletele în vânt, când ajungeam acasă cu genunchii juliți și îmi luam pumni, pentru că murdărisem pantalonii și luam palme în plus dacă eram surprins vărsând mărgăritare (lacrimile unui copil). Copilăria mea. Cum să ceri înapoi ceva ce sigur nu mai poți primi? Încerc să fur frânturi dintr-un suflet de copil și să îmi oblojesc cu el rănile. Dar e în zadar. Totul încă îmi pare în van. Și totuși nu mă pot opri să nu ascult, topit de gânduri, ritmul ăsta al vieții. Existența mi se pare cenușie oricum, indiferent în câte culori încerc să amestec realitatea. Realitatea nu e o zână dintr-un basm.

P.S.
Acum sunt, acum nu mai sunt. Între cele două, facem ce putem și mai puțin ce vrem. 

Realități deformate

De două zile mă tot gândesc la greva foamei. De ce ar alege cineva această ultimă și gravă formă de protest? Pentru că eu nu văd o alta care ar putea fi mai presus de aceasta. E cu adevărat o alegere personală. Vine din disperarea pe care ți-o provoacă o situație personală. Mie să nu-mi spui că ai ales asta ca să îmi rezolvi problema mea, pentru că dacă mă întrebi pe mine am să-ți spun că nu sunt de acord și că prefer să stăm umăr la umăr într-o luptă socială în stradă, chiar dacă nu ne va scrie nimeni numele vreodată pe vreo listă de sacrificați eroic în numele dreptății.
Când alegi asta înseamnă că nu mai vezi altă cale. Ori rezolvi problema ta, ori mori. Poți alege să îndeplinești sacrificiul într-o clipă acolo în ușa autorităților în fața cărora protestezi sau poți să faci asta pe un drum lung și chinuitor cu scopul de a avea un impact mai mare din punct de vedere emoțional asupra tuturor.
Când pornești acest drum trebuie însă să fii pregătit, să știi că nu există cale de întoarcere. Altfel ce sens mai are? Ce devine o grevă a foamei în situația în care stai că mă înfometez nițel, stai că mai mănânc să mă refac și iar mă mai înfometez o tură? Ce semnificație mai are o grevă a foamei în condițiile în care declari publicului larg că în clipa în care ai simțit că mori ai renunțat? Pai atunci de ce ai mai făcut-o?