POPORUL DE GIPS-CARTON

Prin translaţie îmi vin în minte toate situaţiile în care văd cum semenii mei dărâmă pereţi, dau jos faianţa veche, să pună alta mai colorată şi mai scumpă. Nu odată am asistat la discuţii în care suma pusă la bătaie pentru asemenea demersuri devenise subiect de laudă. Ca şi cum cu atât eşti mai valoros ca individ cu cât bagi mai multe mii de euro în ciment, faianţă, parchet şi gips carton.
Jur împrejurul nostru s-a dezvoltat o întreagă industrie menită să alimenteze în primul rând vanitatea individului, ducând-o uneori spre dimensiuni ameţitoare.
Da, sigur, suntem prin definiţie o economie de consum, echilibrul se stabileşte din mers între cerere şi ofertă. Şi cu oferta, n-am ce comenta…eu cu cererea am ce am….Parcă nu-i suficient să avem un acoperiş decent deasupra capului. Trebuie să “reamenajăm”, să punem pikamerul pe pereţi, să umplem tomberoanele cu zeci de saci de moloz şi să reconstruim alţii. Pentru că aşa cere “trendul “ de la care nu ne putem abate???
Paradoxal, căci percepţia generală este că suntem un popor sărac, că venitul nostru mediu este mult sub media europeană. Că nu avem bani de medicamente, de bilete la teatru sau pentru a ne cumpăra carţi. Nu avem bani să ne cumpărăm maşini mai bune, mai nepoluante şi mai sigure, nu avem bani să călătorim in ţară sau în lumea largă. Ooo, dar avem mii de euro de investit în pereţii cei noi de gips-carton.
Oare de unde disponibilitatea aceasta de-a construi mai mult în afara noastră decât înlăuntru…? Oare de ce nu simţim dorinţa de-a zidi ceva bun şi util în caracterul nostru? De ce nu cultivăm frumosul şi valoarea în suflete….nu pe pereţi?
Mă întreb şi eu asa, într-o doară. Cu siguranţă, cârcotaşi aducători de contra argumente s-or tot găsi.
Însă mă gândesc…de-om da colţul mâine…luăm cu noi faianţa cea nouă şi frumos colorată?