„PĂIENJENIŞUL DIN SUD”

M-a izbit imaginea clădirilor de vizavi. Atât de tulburătoare a fost senzaţia încât în mod cert am să mă mai gândesc la resorturile ce-au generat-o.
Am stat cu ceva timp în urmă, câteva zile in Maramureş. Ar fi trebuit să fie o mini-vacanţă. Sau poate c-o fi fost. Revenirea în sud a fost, însă, bruscă şi parcă frustrantă pe alocuri. Am ajuns acasă noaptea şi-am apucat să dorm câteva ceasuri până la ziuă. Dimineaţa am încercat să „triez” amintirile călătoriei, dar parcă cladirile din faţa mea nu-mi dădeau pace. Şi mă voi abate de la subiect, constatând (pentru a câta oară că trăim între betoane, tributari atâtor canoane, încât ajungem să uităm uneori care ne e rostul. Încorsetaţi de îndatoriri, rutini zilnice, veşnic contra cronometru, ajungem, fără să băgăm de seamă, că trăim parcă viaţa altcuiva). Revenind la vacanţă şi constatările amare la drumul de intoarcere...
Nici nu ieşisem încă din Maramureş şi-am avut senzaţia că trăim într-o ţară guvernată de un soi de gherile paramilitare, organizate riguros, finanţate şi oblăduite (paradoxal) de stat. Au maşini pe care scrie cu litere mari şi fosforescente "POLIŢIA"...Eu, bugetarul plătitor de impozite, ştiam că rolul lor este să ne apere, şi să prevină infracţionalitatea. Aveam să constat şi nu numai eu, că oamenii în cauză, sunt un soi de tâlhari la drumul mare. Cu maşinile ascunse în tufişuri, stau precum păianjenii la pândă şi-aşteaptă să pice prada. In cele câteva sute de km am întâlnit cred că mai mult de 30 de maşini, astfel poziţionate.
Cea mai mare frustrare a lor a rămas cred, aceea că nu le-au fost omologate radarele. Motiv pentru care nu spun poezia cu depaşitul vitezei decât celor pe care-i văd ei mai naivi. Pentru restul au însă, un întreg arsenal de strategii, menite să-ţi macine nervii, să-ţi mănânce timpul şi să-ţi strice dispoziţia de vacanţă.(Da, nu mă pot abţine a mă-ntreba....Ce satisfacţii interioare trebuie să aibă "oamenii" poliţişti, în încercarea lor de-a umili şi jecmăni cu bună ştiinţă? Cum trebuie să fii clădit ca om, ca să poţi face aşa ceva? Dar, desigur, asta e altă poveste... În fine, amănuntele poate că nu-şi au rostul).
Însă plecând de la o atare situaţie, şi de la clădirile de vizavi care încă-mi mai zgârie retina(deşi până să plec, jur că nu mă deranjau) mă întreb, de ce oare depunem atât de uşor armele când vine vorba de lupta contra convenientelor, a canoanelor sociale, general acceptate, mai mult induse minţilor noastre?
De ce nu ne răzvrătim, măcar noi, ce-i ce intuim limitările ce vor a ni se pune?
Ce ne reţine?