DESPRE RABDARE ....

Mă întreb care dintre virtuţi este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea. Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte.
Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dintre semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns veşnic în nori. Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre.
Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric.
Deci, atenţie la răbdare!
Să-i dăm ascultare lui Herbert Spencer, filosoful britanic.
„Una dintre perfecţiunile omului ideal constă în supremaţia imperiului asupra ta însuţi. Să nu-ţi urmezi toate impulsurile, să nu te laşi târât ici-colo de fiecare dintre dorinţele care, rând pe rând, ne domină, ci, dimpotrivă, să ştii să te menţii într-un echilibru drept, să te laşi guvernat de sentimentele adunate într-un fel de consiliu, înaintea căruia fiecare dintre acţiunile noastre este dezbătută şi hotărâtă cu sânge rece. Iată ce se străduieşte educaţia, educaţia morală cel puţin, să producă.” Morală practica pentru creştinul începător.