CE MAI TREBUIE SĂ ÎNVĂŢ?

Mi se pare pierdută ziua în care nu învăţ câte ceva. Dacă mai mult nu se poate, învăţ cel puţin să preţuiesc viaţa, aşa cum e. Învăţ să mă bucur de o rază de soare, de o ploaie trecătoare, de o frunză care pare că-mi zâmbeşte numai mie. Realizez că în viaţa mea nu există om de la care să nu fi învăţat câte ceva: am învăţat de la ei cum să fiu şi cum să nu fiu. Realizez că în viaţa mea nu există poveste din care să nu trag învăţăminte de folos.
Am învăţat că într-un univers greu de ambiguitate, o dată în viaţă găseşti o certitudine care, la fel ca fericirea, e irepetabilă. Am învăţat că fericirea e o stare excepţională şi de scurtă durată. În viaţă repetabilă e numai durerea, numai ea are ediţii mereu adăugite şi îmbunătăţite, fericirea nu.
Gândurile mele tropăie pe meleaguri retezate de neguri dense, încercând să se sprijine pe idei fixate în memorii nescrise încă. Capitulează în faţa unor orizonturi parcă verticalizate sălbatic de ură.
Accept instincte primare în căuşul palmelor asudate de tortura lor şi mă transform intr-un palid trandafir pe coşmarul din nopţile de Sânziene. Aştern în drumul ce-l străbat, fânul proaspăt cosit din labirintul din care nu am ştiut să ies decât o singură dată. Gândurile mele dansează în ritmul în care pământul pulsează sub paşii mei şi ştiu că voi găsi uşa pe care am intrat doar pentru a ieşi spre norii care aduc ploaia. Mi-au crescut aripi şi zbor spre curcubeul din sufletul meu. Trec dincolo, obosit de atâta căutare a capătului de drum. Citesc cuvintele scrise cu aburi de lumina: "Stationarea interzisa!"